(INTERVIU) Detalii despre tragedia din Colectiv: ”Scriau cu marker pe ce mai rămăsese din pielea pacienţilor, numele lor”

Într-un interviu pentru Ziare.com, prof dr Cirstoiu povesteşte coşmarul primelor ore după incediul de la Colectiv, scenele şocante la care a asistat: "Scriau cu marker pe ce mai rămăsese din pielea pacienţilor, pe picioare, numele lor şi un cod, numărul de prezentare în UPU. (…) A fost un efort pe care oamenii nu l-au văzut."

Directorul Spitalului Universitar (SUB) a răspuns acuzaţiilor potrivit cărora transportul pacienţilor în străinătate a fost făcut prea târziu şi că nu au existat materialele necesare.

Cirstoiu a precizat că din 24 de pacienţi ajunşi în viaţă de la Colectiv la SUB, 11 erau în stare critică, unul a murit în spital. 5 au fost trimişi în străinătate, însă doi au murit după transferul în Marea Britanie. Ceilalţi sunt bine.

Vineri, 30 oct, ora 22.30. Unde eraţi?

Acasă. Atipisem. Primul semnal l-am primit de la dna dr. Coriu, şefa secţiei AŢI, de-abia numită de câteva zile, şi care era de garda: "Vin arşi după arşi". Atât a scris. În 20 de minute am ajuns la spital unde am dat de o imagine pe care greu o să o pot uită. Pacienţii veneau unii după alţii. Dar până să vină ei, în camera de garda erau deja pacienţi, unii chiar în stare gravă. Echipa s-a împărţit între pacienţii deja existenţi, care aveau drepturile lor, şi cei 25 care au venit unul după altul de la Colectiv.

Câţi medici au venit de acasă?

Toţi de la AŢI, toţi de la chirugie plastică. S-au făcut echipe mixte.

I-aţi chemat?

Cine să fi stat să dea telefoane? Era un singur ofiţer de serviciu care a mai sunat în diverse locuri, dar medicii au venit cu toţii din proprie iniţiativa, absolut voluntar. Şi nu numai ei. Au venit asistentele, chiar şi personalul administrativ, cei care se ocupă cu execuţia contractelor de achiziţii, s-au gândit că poate e nevoie de ajutor. Era vorba nu numai de resursă umană a spitalului, ci şi de resursă materială, cu tot ceea ce trebuie pentru tratarea pacientului. Pe la ora 1, după furtună, nu mai era nimeni în camera de garda. Era o linişte atât de apăsătoare că n-am să o uit multă vreme, în totală contradicţie cu tot ce se întâmplase până atunci.

Scriau cu marker pe ce mai rămăsese din pielea pacienţilor, pe picioare, numele lor şi un cod, numărul de prezentare în UPU. Cu ocazia asta am realizat că în 10 ani am avut 4 milioane de prezentări în camera de garda a SUB, un număr fabulos. Fiecare pacient avea foaie de observaţie, era esenţial să nu le încurci, trebuiau completate corect, minut cu minut. A fost un efort pe care oamenii nu l-au văzut. Registratoarea aceea care stătea la calculator… Biata faţă, era disperată!

În spatele medicilor erau asistentele, infirmierele, registratorii, cei de la pază care încercau să-i tempereze blând pe aparţinătorii disperaţi. Oamenii voiau informaţii, noi nu ştiam ce informaţii să le dăm, nu ne era clar care pacient era al cui.

A fost haos?

Nu. Tocmai că nu a fost haos. Dacă era haos nu reuşeam. Au fost nişte oameni care şi-au făcut treaba la locul lor. A fost un efort uriaş: internare, identificare pacient, întocmire documente. Miros de fum… Şi multă suferinţă. Oh, Doamne! Şi nu numai a pacienţilor, ci şi a familiilor. Unii îşi căutau copiii, întrebau dacă avem neindentificaţi.

Îmi aduc aminte o femeie care îşi caută băiatul. N-o să-i uit niciodată privirea când i s-a spus că nu mai avem niciun pacient neidentificat. E dincolo de cuvinte….Eram ultima speranţa, ultimul spital înainte de IML. După aceea am văzut numele băiatului printre cei decedaţi.

Noi am avut doar doi neidentificaţi iniţial. Unul s-a identificat rapid. Era un tânăr mai preocupat de ce se întâmplă cu prietenă lui decât de el. Ne-a arătat o fotografie şi atunci am realizat că e vorba despre una dintre pacientele în stare critică.

A murit?

Nu. Amândoi sunt bine acum.

Cei care se trezesc îşi amintesc iadul din Colectiv?

Sunt oameni în suferinţă…. Noi am încercat să nu le redesteptam amintirile şi să vorbim despre momentul actual, cum se simt, de ce au nevoie. Unii sunt zâmbitori. Un tânăr arhitect, ars pe mâini, a promis că ne face un perete la intrarea în spital…. După faza această acută urmează recuperarea dificilă. Oamenii aceştia cu arsuri grave au trecut printr-un şoc emoţional şi vor avea nevoie de consiliere. Unii vor avea o fizionomie total schimbată, poate tulburări de vedere. O arsură la o mâna nu înseamnă doar arderea tegumentului. Sub el sunt tendoane, vor avea contracturi dacă nu vor face kinetoterapie imediat, nu vor putea lua nici o cană în mâna. Îngrijirea unui pacient ars în starea post acută e o artă.

Când aţi realizat componentă chimică a leziunilor?

A fost clară imediat. Erau pacienţi fără arsuri, dar cu leziuni pulmonare. Era clară o intoxicaţie cu fumul aspirat, ori o arsură de cai aeriene.

Şi aţi folosit acel cianokit?

Noi am avut pacienţi cu semne evidente de intoxicaţie cu monoxid de carbon. Cianokit-ul este util când ai intoxicaţie cu acid cianhidric şi numai în momentul imediat următor intoxicatiei. Am văzut mai târziu că acolo erau şi acid clorhidric, monoxid de carbon, dioxid de carbon, o combinaţie despre care nimeni nu ştia ce poate provoca. Repet, simptomatologia pacienţilor noştri era de intoxicaţie cu monoxid de carbon la care se adăugau leziunile cailor aeriene şi ale plămânului la nivel intim, alveolar- plămânul de şoc. Cam asta aveau toţi, unii cu dominantă pe componentă arsurii, alţii cu dominantă pe componentă pulmonară.

Aţi avut tot ce v-a trebuit în spital?

Da am avut tot, pentru că a existat această acţiune prioritară în AŢI. E un progam derulat de Ministerul Sănătăţii care asigura un plus de finanţare bolanvilor critici din terapie intensivă. Această acţiune prioritară ne-a permis să avem materiale sanitare, medicamente. Acum doi ani n-am fi avut.

De ce a fost nevoie atunci de donaţii?

Orice donaţie e binevenită. Niciun spital public nu o duce pe roze. Vom trece toate donaţiile, care vin în continuare, pe site-ul spitalului. Noi avem zilnic o mie de oameni în spital şi ei au nvoie de aceeaşi atenţie şi vor beneficia de ajutorul primit de la cetăţeni. Trebuie să ştiţi că nu am avut niciodată un număr atât de mare de pacienţi arşi în acelaşi timp. În 40 de ani de existenţa a SUB, acesta a fost un eveniment unic.

Şi atunci nu trebuia cerut ajutor mai repede? Să zicem de la medici din ţară care să vină să va ajute, dacă materiale aţi avut.

Oamenii mei şi-au făcut treaba cu dorinţa, cu încredere în ei. Eu am încercat să-i mai trimit acasă să se odiheasca şi nu au vrut. Plecau câte 2-3 ore să se schimbe şi se întorceau. Erau epuizaţi, dar foarte ambitionati şi foarte devotaţi.

Le veţi plăti ore suplimentare?

Nu. Şi niciunul nu m-a întrebat aşa ceva. Aş vrea să ştiţi că în aceste zile, spitalul a mers mai departe. SUB a avut în fiecare zi în jur de 900 de pacienţi internaţi, 80-100 de internări/ zi, consultaţii, spitalizări de zi. Au fost două lumi: a bolnavilor critici şi cea obişnuită a spitalului de urgenţă, cu accidente rutiere etc. A două zi după Colectiv a venit un pacient ars într-o baracă, 50% din suprafaţă corpului. E bine, a început recuperarea.

Ca să tragem linie. Câţi pacienţi de la Colectiv au intrat în SUB, câţi au murit, câţi mai sunt critici?

Au intrat 25, unul era deja decedat când a ajuns la noi. 11 erau critici. Dintre ei 5 sunt în stare foarte bună acum şi ar putea să plece de la noi că să înceapă recuperarea, iar 5 au fost trimişi în străinătate, în Olanda, Austria şi Marea Britanie. Doi dintre cei trimişi în Marea Britanie s-au prăpădit acolo. În spital am pierdut unul singur pentru care nu s-a mai putut face nimic, a avut leziuni multiple-şocul arsului.

Mai aveţi acum vreun pacient în stare critică?

Nu. Graţie unui efort supraomenesc al colegilor de la AŢI. A fost o provocare. De-abia schimbasem conducerea secţiilor de AŢI şi chirugie plastică. A fost o întinerire a secţiilor şi chiar dacă am avut unele dubii, în momentul acesta sunt sigur că am procedat corect. Au fost trei medici şefi tineri ai secţiilor AŢI, dna dr. Coriu, dr. Boroş, venit de la un spital privat într-un spital public, şi care a fost aici non stop, şi dr. Peneş. La plastică – doi medici admirabili: dr. Oproiu şi dr. Albu. Medici tineri care şi-au dovedit eficientă şi profesionalismul.

Nu o spun doar eu, ci şi medicii veniţi din afară. Protocolul a fost respectat, pacienţii critici au fost izolaţi, au plecat fără infecţii, au fost stabili, transportaţi exact atunci când s-a putut şi au ajuns cu bine la destinaţie. Medicii merită toată laudă.

Sunt totuşi multe reproşuri că transportul în străinătate a început prea târziu, ceea ce a diminuat şansele răniţilor.

Vedeţi, trauma medicilor abia acum începe! Ei ştiu cât au muncit şi cât s-au dedicat în zilele acestea şi văd o atitudine ciudată la adresa lor. Mulţi spun: trebuia să-i duceţi în străinătate din prima zi. Nu pot fi duşi din prima zi!

Între răniţi am avut cetăţean german, repatriat pe cheltuiala statului german abia în ziua a 7-a tocmai pentru că asigurătorul german a spus că pacientul nu e transportabil în primele zile. Doar după ce a ieşit din faza acută s-a pus problema repatrierii.

Unde mai e recunoştinţă faţă de muncă medicilor români? Nu mai e. Cazuri medicale sunt evaluate de oameni care nu au competenţă necesară. Dar nici nu mă aşteptăm să fie altfel. Le-am şi spus: orice dragoste durează trei zile.

După 20 de ani, în care toată lumea ne-a blamat că suntem incompetenţi, că nu ştim să tratăm pacienţi, cum să creadă cineva că acum am ştiut? Toată lumea porneşte de la premisa că s-a greşit.

Dacă noi vom continuă să blamăm medicii, nu ştiu dacă va fi bine. Nu ar trebui să ne mai punem întrebarea de ce pleacă…

A existat discuţia publică pe tema morţilor ţinuţi intubati pe sub pansamente pentru a temporiza bilanţul real.

Ce mă întreb este însă dacă am comunicat bine cu familiile pacienţilor în momentul acela. Toţi şi-au văzut răniţii, au venit psihologi de acasă, a venit şi un medic psihiatru, fiecărei familii în parte i s-a explicat. În prima seară era agitaţie, am început cu o comunicare instituţională, apoi a fost comunicare directă între rude şi medicul curant.

Nu ştiu cât de bună a fost comunicarea. Dar ştiu că m-am întâlnit pe hol cu mama unui băiat care a fost critic, m-a luat de mâna şi m-a pupat.

Personal aţi avut vreun moment de panică, în care să fi simţit că scăpaţi lucrurile de sub control, că pică pereţii pe dvs?

Nu. Dar am avut un moment de epuizare după 2 -3 zile. Au fost multe decizii administrative de luat în timp foarte scurt.

Au existat critici în ultimele zile, unele formulate chiar de medici, referitoare la dotările din spitale. Care sunt totuşi învăţămintele pe care trebuie să le tragă sistemul sanitar din acest teribil moment?

Eu pot vorbi în primul rând despre SUB. Pentru că lucrurile să aibă un dinamism mai bun este necesară mărirea numărului de paturi din AŢI ultraspecializate şi făcută o zona de terapie intensivă cu înalt grad de securitate inclusiv bacteriologică. Noi avem 50 de paturi de AŢI plus paturile de terapie post-operatorie din secţiile chirurgicale.

S-au întrebat mulţi, pe bună dreptate, ce am face în cazul unui cutremur, al unei calamităţi. Trebuie să avem un plan de acţiune, în fiecare situaţie limita să ştim ce avem de făcut şi trebuie făcute simulări.

Există un caz anume care v-a rămas în minte după episodul Colectiv?

Un băiat de 19 ani, cu arsuri pe 90% din suprafaţă corporală, pentru care am luptat până la capăt şi dacă avea 1% speranţa. A fost conştient doar cât să-şi spună numele. Azi dimineaţă (miercuri – n.red.) am primit vestea că murit în Marea Britanie. Asta e viaţă…

sursa: ziare.com