Istorie despre bunătate: „La înălţime”

Din rucsacurile încă pline cu nisip şi scoici ieşiseră laptop-urile. Cineva – probabil vreun şef obsedat – adunase subalternii într-o conferinţă Skype şi striga la ei. Altcineva îşi asculta mesajele telefonice şi încerca să răspundă măcar la unele. Peste câteva zile era Crăciunul, dar noi simţeam că parcă deja îl sărbătorisem.

Şi doar copiii bucuroşi şi fără griji, alergau în şlapi şi cu breteluţe prin jurul pomilor de Crăciun, uitându-se cu grijă la mamele care scoteau din genţi haine de schimb calde.

Lângă mine stă un cuplu care absorbise toată invidia mea. Ea – o femeie de vreo 60 de ani, cu o coafură impecabilă, cu perle în urechi, la gât, pe degete. Într-un costum bej, călcat, nemozolit de nimeni. Citea o carte, liniştită. El – un domn frumos, mai în vârstă, cu o cămaşă din în alb, imaculată, care încă îi scotea în evidenţă trupul îngrijit. Mă gândeam că, într-o zi, când copiii vor fi mari, iar eu încă frumoasă şi, sper, cu bani pentru perle, voi fi la fel.

Până atunci – eram cum eram. Ca o cămilă cu trei genţi pe mine, care aveau menirea să îmbrace, să usuce, să cureţe şi să-i ţină ocupaţi pe Alexandru şi Sofia. Restul bagajelor le căra soţul – cămila numărul doi. Dar, eram fericiţi. Ca şi noi mai era un cuplu. Doi spanioli mici de statură, cu patru copii, care ne scoteau din minţi pe toţi. Mama, care avea toată empatia mea, nu mai avea nici un hal. Pur şi simplu sta pe scaun şi îi privea de la distanţă. Unul dintre copii, cel mai mic, o fetiţă, venise lângă mine. Vroia să îi dau brăţară mea zornăitore. Am prins un moment prielnic şi i-am spus să se ducă la mama…

Fetiţa s-a oprit în faţa femeii-perlă. M-am amuzat tare. Eram sigură că asta o va alunga şi mai repede. Dar nu. Femeia s-a oprit din citit, i-a zâmbit, i-a arătat cartea, a scos din poşetă o bomboană, a cântat cu ea – într-un cuvânt a fost om, nu perlă. Mama copilului o privea cu o recunoştinţă fără margini…

După trei ore de zbor, cineva a început a striga în avion. Un bărbat a leşinat. A dat ochii pest cap, s-a făcut moale, din gură a început a-i curge salivă. Era soţul femeii-perlă. Ea era disperată. Îl ţinea în braţe şi îi ştergea saliva cu un şervet, apoi cu mâneca costumului ei impecabil, apoi cu mâna. Eram siguri că va muri. Nu mai răspundea. Şeful echipajului a făcut un anunţ: „Cine este doctor, vă rog să veniţi”.

A durat ceva timp până când femeia din capătul avionului a ajuns în business-class unde se întâmplase tragedia. Era o femeie mică de statură, o spaniolă, care a venit şi a spus că este medic cardiolog. Era mama fetiţei. În câteva minute l-a descălţat pe bărbat, i-a făcut masaj, i-a ridicat picioarele, i-a administrat oxygen. A calmat-o pe soţie şi pe noi toţi. Ne-a anunţat că totul va fi bine.

Acolo sus, unde eram parcă şi mai aproape de Dumnezeu, această coincidenţă mi s-a părut un semn. O bomboană în schimbul unei vieţi. O bunăvoinţa în locul alteia.

Am vrut neapărat să va spun această istorie care s-a întâmplat ieri, pentru că joi este Crăciunul. Iar de Crăciun este cel mai uşor să fim buni.