Alexandru Ioan Cuza a învăţat cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Matei Milo la pensionul lui Vasile Cuenim, din Iaşi. A făcut parte din grupul tinerilor educaţi în Occident, iubitori ai ideilor de progres şi libertate, şi-a continuat studiile la Paris, trece bacalaureatul în Litere în 1835, urmează Facultatea de Medicină, apoi se înscrie la Drept dar revine în ţară în 1839 unde ocupă o serie de funcţii administrative.

Spiritual, cafegiu şi…admirator al femeilor frumoase

Contemporanii spun despre el că era un om spiritual şi inteligent, cu purtări simple şi familiare, prietenos când voia, dar şi ironic şi cinic. Nu era foarte cultivat, nu avea o pasiune a lecturilor sau pentru obiecte de artă, ţinea în mod deosebit doar la portţigaretul său de ambră. Nu era un împătimit al mâncărurilor fine şi nu era pretenţios. În schimb, fuma tot timpul şi bea multă cafea. Nu îi displăceau nici petrecerile în compania prietenilor şi nu rămânea indiferent în faţa frumuseţii feminine, toţi cei din jur îl priveau cu îngăduinţă aceste mici abateri de la morală care erau, de altfel, un obicei al vremii.

Personaj carismatic, fire îndrăzneaţă şi expansivă, Cuza a fost – şi i-a plăcut să fie – în graţiile femeilor, care îl considerau curtenitor şi amuzant. Toate aceste trăsături îl făceau popular şi iubit, fiind bine primit în societate.

S-a căsătorit la 30 aprilie 1844 cu Elena Rosetti-Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Rosetti, născută Sturdza, la 17 iunie 1825. Rar s-au putut vedea două firi mai diferite. Crescută de o mamă foarte autoritară, Elena avea o fire complet opusă soţului ei, ea era domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace şi puţin timidă, lipsită de încredere în forţele proprii era dominată, atunci când se afla în societate, de puternice complexe de inferioritate. Cu toate acestea, atunci când a trebuit, a dat dovadă de o energie ieşită din comun când, după prăbuşirea revoluţiei de la 1848 şi revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza, ce ameninţa siguranţa soţului ei, Elena a pornit singura spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cunningham. Împreună au pus la cale evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an când venise domn Grigore Chica.

Ceremonia căsătoriei a avut loc la Soleşti. Cu acel prilej, Cuza a refuzat să primească ţiganii robi trecuţi în lista de zestre a soţiei, fiind astfel printre primii care au acceptat hotărârea Adunării Obşteşti din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a ţiganilor.

Căsnicia Elenei cu Alexandru Ioan Cuza n-a fost lipsită de momente dramatice, în mare parte cauzate de nestatornicia soţului. Chiar la un an de la oficierea cununiei, Elena scria cu nostalgie şi resemnare părinţilor, de care era foarte legată: Vă amintesc că astăzi este 30 aprilie şi că această zi mi-a adus cea mai mare fericire. Dar dacă poţi într-adevăr să fii fericit în această zi unică, apoi poţi s-o şi numeri ca pe singura zi frumoasă din viaţă.

Maria Obrenovici, femeia care a umilit-o pe Elena Cuza

Cuza iubea sexul frumos sau cel puţin avea reputaţia aceasta, scria Dimitrie Bolintineanu despre prietenul său. Cea mai cunoscută a rămas legătura amoroasă a domnitorului, începută chiar în anul alegerii sale, cu una din cele mai frumoase femei ale epocii, văduva Maria Obrenovici, fiica marelui boier şi cunoscut antiunionist, Costin Catargiu şi mama viitorului principe al Serbiei, Milan I, numită doamnă de onoare la palatul ieşean, unde şi fratele ei Gheorghe Catargiu era adjutant. Mai tânără cu 10 ani decât doamna Elena, cochetă, inteligentă şi prezenţă încântătoare, Maria se făcea remarcată prin saloanele vremii.

Viaţa sentimentală tumultoasă a lui Cuza a creat dese ori momente de criză, marcate de mai scurte sau mai lungi perioade de despărţire, când Elena se retrăgea la Soleşti, la Ruginoasa sau pleca în străinătate, mai ales la Paris. Fiind o femeie atentă şi prevenitoare, Elena Cuza a ştiut să-şi ascundă cu demnitate suferinţa şi să păstreze discreţie în privinţa problemelor personale, chiar şi atunci când ele au devenit, fără voia ei, publice.

Ruginoasa a fost oaza de linişte, adevăratul cămin al Elenei Cuza, poate şi pentru că a fost domeniul unde Maria Obrenovici nu a avut voie să pună piciorul niciodată. Amenajat după gustul şi dorinţa Elenei, palatul a fost moştenit de fiul lui Cuza, Alexandru care l-a lăsat la rândul său, prin testament, soţiei Maria Moruzi alături de care trăise numai şase luni şi nu mamei sale adoptive. În 1893, Maria Moruzi-Cuza s-a căsătorit pentru un scurt interval de timp (o zi) cu Ionel Brătianu, fiul celui care îl detronase pe Cuza. Din această căsătorie s-a născut cel ce avea să fie marele istoric Gheorghe Brătianu. În cele din urmă, Brătienii au donat Ruginoasa spitalului Caritatea Iaşi, fapt ce a coincis cu dorinţa Elenei Cuza.

Cu toate acestea, dragostea statornică pentru Cuza şi poate mai mult decât atât, sentimentul datoriei în spiritul căruia erau educate femeile acelor vremuri în detrimentul poate, al propriilor sentimente, au făcut-o să lupte pentru a împăca cele mai învrăjbite spirite din jurul lui. Curajoasă şi binevoitoare, Elena a fost gata să-l apere şi să-i acopere slăbiciunile. Trecând peste resentimente a înfiat şi a crescut cu dragoste pe cei doi băieţi ai domnitorului (Alexandru şi Dimitrie) rezultaţi din legătura acestuia cu Maria Obrenovici.

A suportat insolenta prezenţă a Mariei chiar la Palatul domnesc din Bucureşti, dar şi ulterior, în exil, prin hotelurile în care au locuit. A suferit în tăcere şi nu a cedat stăruinţelor cu care mama sa, Catinca Rosetti, şi fratele Theodor Rosetti, au sfătuit-o, nu o dată să pună capăt situaţiei. Împreună cu copii, şi-a urmat soţul în exil, măcinat de boală, ea l-a îngrijit până în ultima clipă a vieţii dându-i chiar şi creştineasca iertare la 3/15 mai 1873, departe de ţară, la Heidelberg.

Maria Obrenovici nu şi-a atins scopul pe care l-a urmărit cu perseverenţă şi abilitate, acela de a lua locul principesei şi de a deveni Doamna ţării. Cuza a făcut pentru ea o pasiune oarbă, atât de puternică, încât ar fi fost în stare să-şi părăsească soţia cu toate riscurile ce ar fi decurs pentru poziţia pe care o ocupa în stat, dacă nu se lovea de tactul şi răbdarea cu care a acţionat doamna Elena Cuza. Chiar din primul an al domniei lui Cuza, Maria Obrenovici s-a impus la Curte arătându-şi afecţiunea pentru domnitor şi determinând retrageri temporare ale doamnei Elena.

Elena Cuza s-a stins din viaţă la 2 aprilie 1909, la 84 de ani în simplitate şi decenţă aşa cum a şi trăit. Cu acel prilej, A.D. Xenopol trimitea în toate cătunele un apel de inimă: Să însoţim cu toţii cu făclii de doliu pe aceea care a ţinut facla reînvierii poporului românesc alături de Alexandru Ioan I.

Fiii lui Cuza, destin tragic

Cuza nu a mai apucat să-şi vadă familia destrămată iremediabil prin moartea timpurie a celor doi fii ai săi, Alexandru, la 27 de ani şi Dimitrie, la 24 de ani.

Alexandru era un tip flegmatic, lipsit de voinţă, intenţiona să urmeze o carieră politică dar o afecţiune congenitală cardiacă l-a obligat să ducă o viaţă liniştită. În ciuda sfaturilor Elenei şi ale doctorilor, el s-a căsătorit cu Maria Moruzi şi a murit în Spania, aproape de Madrid, în 1889.

Dimitrie, în schimb, moştenise doar viciile tatălui. Ştia că nu mai avea mult de trăit din cauza unei afecţiuni pulmonare, aşa încât înţelegea să îşi trăiască viaţa din plin, la Paris. S-a împuşcat la Ruginoasa în toamna anului 1888. urma de fapt, exemplul mamei sale care atunci când a aflat că este bolnavă s-a sinucis la Dresda, la 16 iulie 1876, la vârsta de 44 de ani. A fost înmormântată la biserica Sf. Spiridon din Iaşi. În 1908, a fost deshumată şi mutată în cavoul familiei din cimitirul „Eternitatea”, prilej cu care sicriul a fost deschis, spre surprinderea celor prezenţi, corpul ei era intact şi arăta de parca atunci adormise.

Domnul a murit după 11 ani de exil, în Hotelul „Europa” din Hidelberg, în braţele Elenei Cuza şi a fost adus în ţară şi înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa – Iaşi. În Palatul domnesc de aici îşi avea reşedinţa de vară. Dorinţa sa testamentară, exprimată pe patul morţii a fost îndeplinită când a fost coborât în cripta bisericii moşiei (mai 1873).

via Observator.ro