Mai mult de atât, alături de Biblie şi Shakespeare, Churchill este cea mai frecvent folosită sursă de citate şi însuşi generalul de Gaulle l-a descris ca pe „marele campion al unei mari aventuri şi marele artizan al unei mari istorii” . Un personaj ce merită cunoscut, nu-i aşa?
Lăsând la o parte – preţ de câteva pagini, desigur – universul politic al marelui lider britanic, găsim aspecte cel puţin la fel de incitante şi de pilduitoare în universul său personal. De altfel, în cazul lui Churchill, cele două lumi se întrepătrund într-o logică şi încântătoare armonie.
Mama mi-a părut întotdeauna o prinţesă din basme; o făptură radioasă, înzestrată cu bogăţii şi puteri neţărmuite. În ochii mei, ea strălucea ca luceafărul de seară. O iubeam din toată inima, dar de la distanţă” (Winston Churchill)
Tatăl, Randolph Churchill, se trage din John Churchill, primul duce de Marlborough, care a învins trupele lui Ludovic al IV-lea la Blenheim, Malplaquet, Ramillies, Oudenarde şi, în general, cam peste tot pe unde le-a întâlnit . Mama, Jennie Jerome, era fiica mijlocie a Clarei şi a lui Leonard Jerome. Acesta din urmă, descendent al unei familii hughenote care a emigrat în America la începutul secolului al XVIII-lea, este un self-made man tipic. Finanţist, magnat al presei, agent de bursă, impresar, proprietar de hipodrom, fondator al unui jockey club, filantrop, proprietar de iahturi şi iubitor de navigaţie – aceasta ar fi o descriere incompletă a acestui yankeu vesel şi energic care era Leonard Jerome. Soţia sa, Clara, avea printre strămoşii săi o indiancă şi un locotenent al lui George Washington.
Data naşterii lui Winston Churchill: 30 noiembrie 1874 . Locul naşterii: palatul Blenheim, din Oxfordshire, pe care primul duce de Marlborough l-a primit drept recompensă de la regina Anne şi care ar putea rivaliza oricând cu palatul de la Versailles (turnuri impozante, trei hectare de acoperişuri, 300 de camere, un parc de 1.400 de hectare).
„N-aveam, totuşi, decât şapte ani şi fusesem atât de fericit în camera mea, cu jucăriile mele…”
Anii de şcoală ai lui Winston Spencer-Churchill nu vor însemna decât o foarte lungă bătălie. În anul 1881, părinţii lui se hotărăsc să îl trimită la internatul Saint Georges, o şcoală particulară, foarte costisitoare şi foarte severă, care trebuia să îl pregătească pentru colegiul Eton. Acest lucru va reprezenta un dezastru pentru copilul Churchill: „N-aveam, totuşi, decât şapte ani şi fusesem atât de fericit în camera mea, cu jucăriile mele (…). Acum, nu mai aveam parte decât de lecţii, vreme de şapte sau opt ore pe zi (…) şi pe deasupra, crichetul şi fotbalul…”. Winston se va dovedi a fi un şcolar refractar la materii precum greaca, latina şi matematica, şi de-a dreptul alergic la examene. În ceea ce priveşte conduita micului elev – capitol la care ocupa locul 29 din 32 –, acesta ia parte la toate bătăile, fură zahăr de la cantină şi face bucăţi pălăria de pai a directorului . Toate acestea par să fie din acelaşi registru cu comportamentul marelui politician de peste câteva decenii. Winston îşi găseşte, însă, multe alte preocupări pe care le cultivă conştiincios: colecţionează timbre, călăreşte, se ocupă de fluturi şi de peştişorii roşii, de cei doi câini ai săi, este pasionat de pantomimă şi teatru, face scrimă şi devine pasionat de cursele de cai . Aveam de-a face, încă din copilărie, cu un personaj atipic în caracteristici, atitudini şi preocupări.
În 1888, Winston intră la colegiu, la Harrow, în apropiere de Londra. Nici aici nu va avea parte prea mult de vizitele părinţilor săi, pe care îi va vedea doar în vacanţe (nu în toate), însă impresia lui despre colegiu, după trei zile, este una bună, după cum reiese din prima sa scrisoare: „Îmi place totul enorm” . Din păcate, şi, probabil, din cauza lipsei de timp, părinţii lui nu vor putea privi dincolo de aparenţa unui elev indisciplinat. Lecturile lui Winston nu au prea mult de-a face cu programa şcolară, dar atunci când un profesor va ţine la Harrow o conferinţă despre bătălia de la Waterloo va fi stupefiat să audă un roşcat obraznic criticându-i expunerea, ba, mai mult, citând surse necunoscute conferenţiarului însuşi . Deci, ar fi fost lucruri mari de privit în spatele aparenţelor. Părinţii lui Winston Churchill le-au omis; istoria însă, nu.
„Prin măreaţa ta realizare de a intra în cavalerie mi-ai impus o cheltuială suplimentară de 200 de lire pe an…”
Politica şi armele sunt cele două lucruri care îl fascinează pe Winston, deşi la colegiul Harrow acestea nu sunt la mare preţ. Este membru al unui club de tir, participă la competiţii de tir şi manevre militare şi,după primul an de studii, se înscrie într-o clasă specială, care îi pregătea pe elevi pentru examenele militare. „Muncea numai dacă hotăra el că trebuie şi numai la materiile care îi plăceau” . Istoria şi limba engleză erau două dintre acestea. Iar acest lucru se va oglindi şi în activităţile lui ulterioare.
În parcursul lui educaţional, următorul punct este academia Sandhurst, unde erau pregătiţi locotenenţii de cavalerie şi infanterie. Winston a fost admis în vara anului 1893. Au urmat felicitările de rigoare. Nu şi din partea părinţilor, chiar dimpotrivă; tatăl său îi scrie astfel: „Prin măreaţa ta realizare de a intra în cavalerie mi-ai impus o cheltuială suplimentară de 200 de lire pe an (…). Dacă nu vei fi capabil să renunţi la existenţa indolentă şi inutilă pe care ai dus-o în timpul colegiului şi în ultimele luni, ai să ajungi un rebut al societăţii, unul dintre nenumăraţii rataţi, care ies din şcolile publice şi ai să te abrutizezi într-o existenţă jalnică, nefericită şi fără rost” . Tânărul îi răspunde tatălui său: „Îmi pare rău că v-am dezamăgit! Ma voi strădui să vă schimb părerea pe care o aveţi despre mine, prin munca şi purtarea mea la Sandhurst” . Şi s-a străduit – devenind una dintre personalităţile care a dominat secolul al XX-lea.
Jurnalistul şi scriitorul Winston Churchill
Anul 1895 este unul marcant pentru universul emoţional al tânărului Churchill: mor tatăl lui, lordul Randolph Churchill, şi doica lui, Everest. Mărturia lui din My Early Life, referitoare la primul eveniment, pune în lumină modul lui Winston de a se raporta la tatăl său: „Astfel, au luat sfârşit toate visele mele de a deveni camaradul lui, de a intra, alături de el în Parlament, pentru a-l susţine. Nu-mi mai rămânea decât să urmez aceeaşi cale ca şi el şi să-i apăr amintirea” . Pe de altă parte, relaţia Everest-Winston Churchill a fost unul dintre cele mai frumoase episoade din viaţa lui, astfel că vestea morţii bonei l-a mâhnit profund. Aceasta a fost confidenta lui, cea care l-a încurajat şi l-a consolat în timpul şcolii, cea care a remarcat natura lui umană bună şi geniul lui, într-o manieră în care mama sa nu putea sau nu dorea să o facă . Cu toate acestea, se pare că de la mama sa a moştenit Winston caracteristicile predominante: energia, ambiţia, dragostea pentru aventură, intelectul întortocheat, curajul, rezistenţa şi o mare pasiune pentru viaţă în toate aspectele acestei. Obiectivul lui de a deveni cel mai important om politic din Westminster este proiecţia masculină a dorinţei mamei sale de a fi ce mai dorită doamnă din Mayfair .
Formarea tânărului Churchill în domeniul militar a continuat astfel: a absolvit academia Sandhurst, în 1895 a devenit locotenent în Regimul Patru de Husari din garda Reginei, tot în 1895 a plecat ca observator în Cuba, urmând ca în 1896 să plece în India şi, ulterior, la sfârşitul anului 1898, să se stabilească în cantonamentul din Bangalore. Între timp, în 1897, ia parte la luptele purtate la graniţa de nord-vest a Indiei, iar în 1898 este avansat în grad, pleacă în Campania din Sudan, unde participă la atacul de la Omdurman. În 1899, după ce candidează la Parlament din partea conservatorilor şi este învins, pleacă în Africa de Sud, în calitate de corespondent de război pentru „Morning Post” . Ceea ce merită remarcat în tot acest parcurs este aviditatea cu care citeşte cărţi deloc alese la întâmplare, de istorie, de politică, de economie, de drept constituţional, precum şi materiale din arhivele Parlamentului – toate acestea îi vor permite cândva să intre bine pregătit în arena politică. La fel de remarcabilă este şi plăcerea şi priceperea cu care scrie; de altfel, găseşte în această activitate şi o sursa importantă de venituri. Publicaţii precum „Morning Post”, „Daily Pioneer” sau „Daily Telegraph” îl contractează pentru a le furniza materiale jurnalistice. Acestea, alături de lucrări mai ample, precum Expediţia din Malakand, îl poziţionează pe scriitorul Winston Churchill la loc de cinste în societatea britanică.
Toate călătoriile lui sunt însoţite de poveşti care îl înfăţişează aflat mereu în căutarea gloriei. Întors în Anglia în 1900, deja celebru datorită articolelor sale şi faptelor de arme, i se propune să candideze din nou la Parlament, din partea Partidului Conservator. De data aceasta, cu succes: la 1 octombrie 1900, la doar 26 de ani, Winston Churchill este ales deputat, în circumscripţia Oldham.
„Conştiinţa mea e fată bună. Pot să cad la înţelegere cu ea”
Onoarea este un pilon esenţial pe care Winston Churchill şi-a clădit întreaga existenţă. Într-o vizită la şcoala Harrow, în 1941, le va spune astfel elevilor: „Niciodată, niciodată, niciodată… niciodată să nu cedaţi decât în faţa dictatului onoarei şi al bunului-simţ” . Pentru a surprinde cât de mult ţinea la factorul onoare, este relevantă o secvenţă din episodul celebrului Acord de procentaj, pe care l-a încheiat cu Stalin în octombrie 1944, la Moscova. După ce cei doi lideri au semnat hârtia pe care erau împărţite sferele de influenţă în Europa de Sud-Est, Churchill i-a cerut lui Stalin să ardă documentul, de teamă că acesta ar fi putut fi găsit cândva . Evident că acest lucru nu s-a întâmplat, lui Stalin nepăsându-i de tipul acesta de aspecte, dar cererea lui Churchill face evidentă preocuparea lui pentru păstrarea unei imagini încununate de onoare. Cât despre corectitudinea morală a secvenţei, aceasta este discutabilă şi demonstrează, încă o dată, pragmatismul specific personajului. Pragmatism, care, în termeni de decision-making, e menit să aducă rezultate bune şi pe care însuşi Churchill îl rezumă astfel: „Conştiinţa mea e fată bună. Pot să cad la înţelegere cu ea” .
Înţelepciunea cu care a vorbit, a gândit şi a acţionat constituie o altă trăsătură de bază în conturarea portretului marelui om (politic) britanic. Exemplu: „Întotdeauna în situaţiile critice şi deconcertante cel mai bine este să ne întoarcem la primul principiu şi la acţiunea simplă” . Un altul: „Din experinţa mea legată de acţiunile de mare anvergură, am descoperit că adesea este o greşeală să încerci să rezolvi totul dintr-odată” .
„La Blenheim, am luat două hotărâri foarte importante: să mă nasc şi să mă însor”
Deşi sănătatea lui nu a fost niciodată una de invidiat, mai cu seamă spre sfârşitul vieţii, nu a lăsat niciodată acest aspect să-i afecteze în vreun fel activităţile. Făcea eforturi ieşite din comun pentru a-şi onora obligaţiile. Doctorul său personal, Lordul Moran, nota astfel, în decembrie 1943, când Churchill se ducea la generalul Eisenhower, care îl aştepta în Tunisia: „În timp ce prim-ministrul se îndrepta cu paşi înceţi spre avion, remarcam cum chipul lui căpăta o culoare cenuşie care nu mi-a plăcut. Când a ajuns în sfârşit în casa aceea, s-a prăbuşit pur şi simplu în primul fotoliu la îndemână” .
Să pătrundem, însă, mai profund în universal personal al lui Winston Churchill. Un aspect interesant este timiditatea aproape bolnăvicioasă de care dădea dovadă în prezenţa femeilor, în contrast total cu atitudinea curajoasă pe care o manifesta pe câmpul de luptă sau în Camera Comunelor. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, urmând ca în 1909 să se nască prima lor fiică, Diana, iar în 1911, primul lor fiu, Randolph. Imediat după încheierea ceremoniei de nuntă, Winston a început să discute politică cu Lloyd George, uitând complet că trebuie să iasă din biserică împreună cu mireasa. În ciuda multor episoade de acest fel, în care politica joacă rolul principal, cei doi vor avea o căsnicie fericită .
Winston Churchill: „La Blenheim, am luat două hotărâri foarte importante: să mă nasc şi să mă însor. Sunt mulţumit de hotărârile luate în ambele cazuri. N-am avut niciodată vreun motiv să regret vreuna dintre el” .
Scrisorile lui Churchill către soţia sa ne ajută să indentificăm şi o latură sensibilă – şi, desigur, talentul literar – a omului care a condus Marea Britanie (singură) în al Doilea Război Mondial. În 1916, din tranşeele din Franţa, în Primul Război Mondial, îi scria: „Te iubesc mai mult cu fiecare lună care trece şi am nevoie de tine şi de frumuseţea ta… Sunt atât de devorat de egoism, încât aş vrea să mai am un suflet, într-o altă lume, şi să te întâlnesc în alt cadru, ca să-ţi ofer toată iubirea şi onoarea din marile poveşti de dragoste” . Da, maşinăriile politice şi militare sunt, în ultimă (sau, poate, dimpotrivă, în primă) instanţă oameni.
Pe lângă Diana şi Randolph, Clementine şi Winston Churchill au mai avut încă trei copii: Sarah, născută în 1914, Marigold, născută în 1918 şi care, din păcate, a murit în 1921, şi Mary, care s-a născut în anul 1922. Acesta a fost şi anul în care Winston a cumpărat reşedinţa de la Chartwell, în care a locuit până la moartea sa, în 1965.
„Când fumezi trabucuri e ca atunci când te îndrăgosteşti”
Foarte interesantă este imaginea conacului Chartwell prin anul 1954, atunci când Churchill nu mai era în mijlocul evenimentelor din politica britanică. Vechiul conac găzduieşte pe rând copii, nepoţi, verişori, asistenţi şi secretari, medici şi istorici, jurnalişti şi notabilităţi locale, precum şi pe foştii colegi, prieteni şi apropiaţi din timpul războiului şi de dinainte de război. Necuvântătoarele îşi găsesc şi ele loc în număr remarcabil. Bătrânul gentleman fermier ţine neapărat ca toţi invitaţii lui să le admire şi să-i viziteze domeniul . Jurnalistul Cyrus Leo Sulzberger, un apropiat al lui Churchill, notează: „O lua înainte cu un pas energic, dar şovăitor. Ne-a arătat de departe lebede negre pe un heleşteu şi un viţel născut cu o săptămână înainte; este mândru de vacile sale alb cu negru şi foarte interesat de peştii din cele două iazuri, de crapii bătrâni de douăzeci de ani ! Nu este nevoie de foarte multă expertiză psihologică sau sociologică pentru a ne da seama că Winston Churchill şi-a creat acest mic univers personal pentru a-l suplini pe cel politic, din care chiar şi el trebuia să se retragă la un moment dat. Mişcarea, acţiunea nu puteau să lipsească din jurul lui, el trebuia să se afle în mijlocul evenimentelor, să le influenţeze sau chiar să le provoace. Şi, desigur, trebuia să fie remarcat şi remarcabil; de aici provine şi bogăţia decorului micului său univers de la Chartwell.
Churchill lucra de la opt dimineaţa până la două noaptea, îngăduindu-şi doar un ceas de siestă după-amiază. În fiecare dimineaţă, uneori chiar în timp ce se află în pat sau în baie, Churchill dicta o duzină-două de scrisori şi memorandumuri, fumând fără încetare trabucuri Cuba ; de altfel, greu găsim vreo poză în care acesta să apară fără trabuc. Churchill: „Când fumezi trabucuri e ca atunci când te îndrăgosteşti; mai întâi eşti ispitit de formă; îl păstrezi pentru aromă; şi întotdeauna trebuie să-ţi aminteşti ca niciodată, niciodată să nu laşi flacăra să se stingă”.
Iar acesta nu este singurul viciu al marelui om politic. Alcoolul se înscrie şi el, cu succes, pe listă. Coniacul preferat de Churchill era Napoleon (personajul istoric pe care îl considera cel mai fascinant), în timp ce şampania preferată era Pol Roger. În Franţa, doamna Pol-Roger a ascuns de nazişti două lăzi de şampanie, special pentru Churchill. Whiskey-ul – căci nu putea lipsi tocmai acesta – care îi plăcea cel mai mult era Johny Walker Red Label; Chrchill a fost prieten cu Alexander Walker, primul proprietar al distileriei scoţiene .
Winston Churchill aka pictorul Charles Morin
În ciuda programului de muncă extrem de încărcat, personajul nostru găseşte timp şi pentru a-şi cultiva pasiunile. Şi le cultivă cu rezultate, ca orice demers în care se implică. Pictura este un exemplu. Churchill a folosit o paletă intensă pentru a crea tablouri în stil impresionist, tablourile sale găsindu-se la Luvru sub semnătura Charles Morin. Picasso, care detesta politica lui conservatoare, a spus că dacă politicianul britanic s-ar fi limitat la pictură ar fi ajuns printre cei mai de seamă artişti.
Alt exemplu este pasiunea pe care a avut-o pentru istorie. Ca istoric, Churchill a scris multe volume în care povesteşte bătăliile din cele două războaie mondiale, precum şi biografia tatălui său, lordul Randolph, şi pe cea a strămoşului său, ducele de Marlborough. A fost, de asemenea, un jucător remarcabil de polo, cotat în clasamentul oficial englez, un ţintaş de prima mână şi un priceput călăreţ; a avut în grajduri chiar şi un cal de curse campion, pe nume Colonist II .
Merită amintit că, pe lângă faptul că a cunoscut cei mai mulţi conducători politici ai lumii, a fost apropiat şi de personaje legendă precum Charlie Chaplin sau Coco Chanel. Aceasta spunea despre el: „Seamănă cu păpuşile acelea mari care au lest în picioare. Cu cât le faci să cadă mai jos, cu atât se ridică mai sus”
Imaginaţia lui vestimentară neobişnuită era una în deplină concordanţă cu imaginaţia de care dădea dovadă în toate ipostazele vieţii sale. Pălăria şi bastonul (uneori şi mănuşile), alături de trabuc sunt accesoriile nelipsite ale lui Winton Churchill, emblema imaginii sale, confirmând faptul că şi-a construit sub toate aspectele un stil personal, original, remarcabil.
Fireşte, ca orice fiinţă umană, Winston Churchill avea şi unele trăsături negative. Cele care merită menţionate, din prisma temei tratate în lucrarea noastră, sunt impulsivitatea şi tendinţa de a acţiona, uneori, fără măsură. Nu o singură dată a avut de pierdut din cauza acestor defecte. Un alt reproş adesea întâlnit la adresa marelui politician britanic este şi pragmatismul său, uneori imoral. El însuşi declara: „Nu te cocoţa niciodată atât de sus pe un principiu încât să nu-l mai poţi coborî la nivelul împrejurărilor” Pe lista de defecte a lui Winston se mai pot înscrie şi lipsa de punctualitate a acestuia, precum şi atitudinea lui faţă de bani, pe care îi cheltuia fără urmă de chibzuinţă şi care niciodată nu îi erau suficienţi . „Cum se mai topesc!”, exclamă în această privinţă. Cât despre punctualitate: „Am spirit sportiv. Îmi place întotdeauna să le las trenurilor şi avioanelor şansa să scape” .
În 2013, Mervyn King, guvernatorul The Bank of England, anunţa că Winston Churchill va apărea, începând cu anul 2016, pe bancnota de cinci lire a englezilor. O dovadă cât se poate de relevantă a actualităţii şi a importanţei marelui personaj istoric. Şi mai mult decât relevantă, tangibilă, concretă, palpabilă. Bancnota de cinci lire este cea mai populară bancnotă din Marea Britanie, iar de anul acesta imaginea sa va fi compusă din următoarele elemente : portretul lui Winston Churchill din 1941, o imagine reprezentând clădirea Westminster şi Elisabeth Tower, de unde Big Ben-ul va arăta ora 15:00, ora aproximativă a rostirii de către Churchill, în Camera Comunelor, a celebrei fraze „I have nothing to offer but blood, toil, tears and sweat”. Acest citat va apărea, de altfel, scris sub portretul prim-ministrului, iar pe fondul bancnotei va fi inserată imaginea medaliei Premiului Nobel, premiu pe care Churchill l-a primit în 1953, pentru literatură. Vă imaginaţi cât de încântat ar fi fost Sir Winston Churchill să ştie că se va afla în buzunarele tuturor oamenilor din poporul său?
sursa: historia.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
