Iurie Colesnic – În culisele Istoriei: Axinte Frunză, omul care a anticipat formarea României Mari

A făcut studii universitare şi a fost celebru în istoria Iaşului ca unul dintre cei mai buni latinişti, dar şi cei mai stranii profesori.

Axinte Frunză este autorul lucrării România Mare pe care el a publicat-o în 1916, adică cu un an mai înainte de intrarea României în primul război mondial. El a avut intuiţia să anticipeze formarea României Mari şi previziunea lui s-a realizat după 1918.

„Un prieten îl apreciezi numai după ce l-ai pierdut, aşa scria în Evocările sale despre Zamfir Arbore basarabeanul Axinte Frunză (Viaţa Basarabiei, nr. 5-6, 1936). Iar pierderea e cu atât mai dureroasă, cu cât a fost mai neaşteptată. Abia atunci îţi dai seama pe cine ai pierdut, atunci numai încep să răsară amintirile, odată cu fiinţa, cu figura, cu viaţa adevărată a celui dispărut.

Se înţelege, amintirile noastre prezintă vreun interes numai dacă figura sau viaţa persoanei amintite, iese din cadrul fenomenelor banale stereotipe ale unui mediu dat, dacă aruncă vreo rază, vreo scânteie de lumină asupra unei epoci.

Astfel, fără aceste sclipiri, dispar şi figură, şi mediu, şi epocă, fără urme, în ceaţa sură şi uniformă a trecutului”.

Mulţi fii a mai pierdut Basarabia! Pe mulţi i-a pierdut în plaiuri străine, unde au avut soarta puilor de cuc.

Axinte Frunză a părăsit meleagul după câţiva ani de studenţie la Seminarul Teologic din Chişinău. A mai studiat la Harkov, la Odesa şi la Kiev şi, săturat de supravegherea poliţienească, s-a refugiat în România. A activat în cercurile narodniciste de unde a şi deprins flăcăul din Scorţenii Orheiului acea adresare monahală, dar atât de firească – frate! I se potrivi atât de bine, că şi în literatura memorialistică a intrat tot cu ea, căci nu ţi-l puteai închipui altfel.

Ionel Teodoreanu în volumul Masa umbrelor şi-l aminteşte astfel: „Fratele Frunză (Axinte) cu redingota lui rămasă dintr-o preistorie a redingotei, surâdea în barba lui creaţă (şi rusnac şi grec), atât de absent, încât abia la plecare îţi aduceai aminte de el: că a fost. Doctorul Mironescu tăcea amar (cum şi era), cu pâcle în adâncul ochilor de la Tazlău, dar când deschidea gura povestea anecdote rurale formidabile, stârnind hăulirea marelui râs din care el nu se alegea decât cu o scânteie în ochi şi o zvâcnire armăsărească a nărilor. Apoi iar se lăsa cuprins de bălăriile gândurilor, până când fratele Frunză (ca prin vis) rostea, luându-l spre pahare: „Hai, bre”.

Nu ştim cum arăta în tinereţe, pe când Ohranca ţaristă îi pândea cărările. Se prea poate ca în dosarele ei să se fi păstrat fotografii din acea vreme. Dar din pozele din ultimii ani de viaţă îl descoperim asemănându-se foarte mult cu Anton Cehov, din opera căruia a şi tradus. Şi dacă e să dăm crezare spiritului de observaţie al prietenilor şi al oamenilor care l-au cunoscut, apoi am putea descoperi şi unele trăsături sufleteşti care li se potrivesc.

L. Calustian în nişte Simple note (Flacăra pentru minte, inimă şi literatură, nr. 28, 1981) descrie anturajul lui de la revista Viaţa Românească la care colabora: „Nu l-am cunoscut pe scriitorul, traducătorul şi profesorul de limbă şi literatură latină, Axinte Frunză, de la Iaşi şi din gruparea Vieţii româneşti, decât din lecturi şi din istorisirile orale ale lui Cezar Petrescu şi Victor Iamandi, Mihai Codreanu şi Toader Zipa, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Ion Simionescu şi Ion Petrovici, Demostene Botez şi M. Sevastos şi, cred – după ştiinţa mea – că aceştia doi din urmă sunt singurii, dintre foştii lui elevi, care în memorialistica publicată în anii noştri, i-au schiţat portretul, după ce mai înainte, Calistrat Hogáş, coleg cu el de dăscălie latinească, prieten şi tovarăş de drumuri şi poteci – bătând împreună munţii Moldovei – îl descrie în povestirea La Tazlău, aşa cum era, nedându-o încă în vileag identitatea reală, ci numindu-l criptic „Domnul Arsene”. Şi absolut toţi erau de acord, fără nici o rezervă, că Axinte Frunză făcea parte dintr-o familie umană, în afara seriilor întâlnite”.

Nu ştiu cum se face, dar în acest om al generaţiei deceniului şapte (al veacului trecut, bineînţeles), ca într-un buchet s-au întâlnit multe calităţi rare care uneori s-ar părea că se exclud: melancolic, cu ciudăţenii ce aduc a joc de copil, cu un simţ înnăscut al dreptăţii şi al onoarei, cu o cultură rară şi cu o perseverenţă de invidiat în lupta împotriva autocraţiei ruseşti, delicat, dar şi foarte ironic – acestea sunt doar câteva dintre firile nevăzute care modelau caracterul lui Axinte Frunză.

La formarea caracterului „fratelui Axinte” au contribuit, probabil, şi anii copilăriei petrecuţi la Scorţeni, în mijlocul codrenilor, şi anii de studiu la seminarul din Chişinău, aceasta fiind prima forjerie a viitorului scriitor, dar cel mai mult totuşi au contribuit prietenii, basarabenii de care nu s-a despărţit niciodată: Dobrogeanu-Gherea, C. Stere, B.P. Hasdeu, F. Codreanu, Zamfir Ralli-Arbore, Victor Crăsescu ş.a. Drept mărturie că prietenii i-au fost oamenii cei mai aproape de suflet în toate timpurile şi fără de ei nici nu poate concepe viaţa, ne servesc următoarele rânduri scrise de Axinte Frunză: „… Dureroasa pierdere a străvechiului meu prieten, Zamfir Arbore, mi-a deşteptat amintiri, fără care viaţa şi personalitatea acestui mare democrat nu pot fi înţelese de multă lume, chiar de persoanele care-şi închipuie că l-au cunoscut pe Arbore în intimitate. Numai anumite amintiri, străvechi şi răsărite deodată din pâcla trecutului, pot explica cum a putut să se formeze – dintr-o fudulă odraslă de boier basarabean, neclintită în tradiţiile Bizanţului, – cum a putut să răsară şi să se formeze un democrat, cu un anumit fond de idei şi care n-a cunoscut compromisul şi oportunismul caracteristic generaţiilor camelionice din partidele aşa-zise înaintaşe, pe care Arbore le-a văzut îndestul”.

Aşa îşi deapănă el începutul amintirilor despre Zamfir Arbore şi, probabil, aşa ar fi scris despre fiecare dintre prietenii săi, dacă timpul i-ar fi oferit această ocazie, așa cum firea-i umanistă s-a manifestat în volumul Muntele Athos (1909).

Ca într-un joc al destinului Prutul a fost râul care i-a împărţit sorocul vieţii în două. Cât timp a locuit în imperiu, a schimbat şcolile, şi-a schimbat locul de trai, fiind mereu urmărit de poliţie. A trecut în România, a devenit profesor de liceu, traducător, scriitor şi s-ar părea că a nimerit în altă viaţă. Şi totuşi este un semn de egalitate între cele două moduri de existenţă ale lui Axinte Frunză – permanent, până la ultima suflare s-a simţit mobilizat să lupte împotriva ţarismului. Şi dacă la început programul de luptă era general, cum se obişnuia în cercurile narodniciste şi în cele social-revoluţionare, apoi, sudată cu maturitatea politică, vine înţelegerea că un rol deosebit în această luptă are şi mişcarea naţională. Ca şi în cazul lui C. Stere, Axinte Frunză acceptă biruinţa Germaniei în primul război mondial pentru ca, în sfârşit, să fie răpus colosul monarhiei de la răsărit. În 1916 Liga pentru eliberarea Basarabiei din Bucureşti îi publică volumul România mare, o anticipare a evenimentelor desfăşurate pe parcursul anului 1918.

În necrologul tipărit în revista Viaţa Basarabiei (nr. 6, 1933), descoperim o succintă apreciere: „Cartea lui, intitulată România mare, publicată la Bucureşti în 1916 în editura Ligii pentru eliberarea Basarabiei, constituie cel mai pasionant imn patriotic dedicat provinciei sale de baştină. În ura lui neîmpăcată faţă de ţarismul hrăpăreţ, în înverşunarea lui fanatică antirusească, Frunză s-a agăţat cu toată puterea naţionalismului său curat de ideea intrării noastre în război alături de Germania. În imaginaţia lui înfierbântată de dorul reluării Basarabiei, Hidenburg lua proporţiile unui Dumnezeu, „care ne va salva în curând şi de alianţa cu sf. Rusia, el ne va reda, dacă vom voi, şi sărmana noastră Basarabie” (România Mare, pag. 4)”.

De data aceasta intuiţia lui politică a dat greş, dar norocul a făcut ca visul lui să se împlinească: Basarabia s-a eliberat. Şi parcă simţindu-se obligat să-şi ajute compatrioţii care treceau la noua reformă şcolară, la şcoala naţională, Axinte Frunză tipăreşte în 1918 Gramatica limbii române, acesta fiind aportul său la marile schimbări în viaţa basarabenilor…

Se ogoiesc furtunile politice, intră în albii râurile revărsate şi la un moment dat eroul nostru parcă a prins să tânjească după literatura rusă. Axinte Frunză face traduceri, începând, probabil, să trăiască în lumea închipuită a eroilor literari. A trecut prin suflet Oblomov de Goncearov, Oameni de prisos de Cehov, Fără grai de Korolenko, Copilăria mea de Gorki.

A plăsmuit nuvele şi povestiri proprii. Una din ele, Dezlegări, a apărut în Viaţa românească, dar volumul de proză pregătit pentru editură a avut o soartă tragică… În Memoriile (1970) sale Demostene Botez scrie: „Axinte Frunză a fost mai puţin norocos, cu toate că schiţele şi nuvelele lui aduc aminte – ca şi chipul lui – de Cehov. După moartea sa, o culegere a fost dată la Editura de stat pentru literatură, dar a rămas pe semne într-un sertar şi cu siguranţă nu va mai apărea niciodată. Avem, se vede, de unde irosi!”

Trebuie să spun că şi în concepţiile lui politice au survenit, cu anii, anumite schimbări. În locul ţarismului scos de pe arena politică A. Frunză descoperă un nou adversar pe care într-un post-scriptum îl caracterizează astfel: „Poate n-ar trebui să mai adaug şi acest „P.S.”, dar tânărul, nemilosul, agresivul capitalism oriental, se dă pe faţă la tot pasul, se cere să fie comentat, admirat”. Ciudatul profesor nu era dispus să cedeze în această nouă încăierare – o mărturisire elocventă aflăm în paginile lui L. Calustian: „Şi mai reţin, de la Lucreţiu Pătrăşcanu, o mărturisire, pe care mi-a făcut-o în 1931 sau 1932, că şi soţia lui Axinte Frunză era un exemplar omenesc de absolută excepţie şi că în timpul ilegalităţii, casa lor de la Iaşi era deschisă, întotdeauna, membrilor partidului comunist”.

Era scriitor, avea lumea lui, avea pentru această lume alcătuite legile ei de existenţă. O pildă. Axinte Frunză căuta pentru o traducere din Gorki termeni adecvaţi: „Ţi-am trimis, în sfârşit, pe Gorki. Fiindcă la publicare, adică la corectură, aş putea să fiu şi eu la Bucureşti, se vor mai putea drege poate şi cele câteva adjective, câţiva termeni etc., care-mi stau pe suflet şi pentru care aici, zadarnic am consultat cunoscuţi şi necunoscuţi, specialişti, profesori de limbi, dicţionare, gardişti, covrigari, bucătari etc.” (Dintr-o scrisoare).

În aceeaşi scrisoare găsim un exemplu de atitudine frăţească faţă de memoria unui prieten, scriitorul şi pedagogul Calistrat Hogáş: „În chestia lui Hogáş, nu ştiu ce să-ţi spun. Mai întâi de toate tare bănuiesc că volumele lui au putrezit de mult prin pivniţele Vieţii româneşti, căci la librărie nu s-a găsit niciodată nimic (funcţionarii se leneveau să le aducă la librărie). Al doilea, nu cred că i-ai putea da de urmă, decât adresându-te d-rei Hogáş, profesoară de desen la Piatra-Neamţ (dacă mai trăieşte), sau directorului de la liceul din Roman, ginerele lui Hogáş. Dar i-am uitat numele şi nu ştiu iarăşi, dacă mai există şi azi. Poate ar trebui întrebat Ibrăileanu, sau altă persoană analogă.
Încolo, pe aici – bună pace şi sănătate, ceea ce-ţi doresc şi D-le din suflet.
A. Frunză, Sărărie 36”.

Şi parcă preluând ştafeta, basarabenii n-au vrut să-l dea uitării pe A. Frunză: atunci când în 1933 a fost dus la cimitirul Eternitatea, şi-au publicat însemnările Vasile Luţcan şi Nicolae Costenco. Au plecat din lumea celor vii contemporanii lui, iar noi continuăm parcă să-l mai vedem pe Axinte Frunză datorită amintirilor lăsate posterităţii de bunii săi elevi:

„„Fratele Axinte” venea agale pe culoarele lucii ale Liceului internat, cu capul puţin înclinat într-o parte, cu privirea visătoare, bălăbănind catalogul, apucat cu două degete de-un colţ, cum duci o gazetă pe stradă. Îşi făcea conştiincios lecţiile, deşi cam fără chef. Ne dădea explicaţii interesante asupra operelor şi scriitorilor clasici. Insista asupra laturii istorice şi sociale a faptelor. Nu atribuia parcă cine ştie ce însemnătate belferiei, rolului de dascăl, ca Hogáş. Punea în viaţă accentul principal pe omenie, pe libertăţi şi pe dreptatea socială!” (Mihai Sevastos, „Amintiri de la Viaţa Românească”,1966).