* * *
Se întâmplă ca omul drag să ne reproşeze că deja nu mai este pe primul loc în viaţa noastră, şi noi nu prea ştim ce să-i răspundem, dar, fără să mai analizăm situaţia, ne avântăm în acţiunea deznădăjduită – căci este sortită eşecului de la bun început – de înşiruire a dovezilor contrarii reproşului sau a argumentelor care să demonstreze de ce nemulţumitul cu adevărat nu mai este primul în viaţa noastră sau că, dimpotrivă, râmâne a fi, dacă nu cel mai iubit de tine dintre pământeni, cel puţin, că ar avea aceeaşi valoare ca şi mai înainte. În realitate, din momentul în care am primit reproşul, autorul acestuia nu mai este pentru noi cel care a fost. Pentru că ne-a reproşat şi, orice ar face celălalt în raport cu noi, ne determină să ne schimbăm atitudinea faţă de el. În mai bine, s-o consolidăm, sau în mai puţin bine.
Iar în esenţă, şi nemulţumitul, şi „acuzatul” săvârşesc păcatul necunoaşterii, fiecare dintre ei greşind prin graba de a căuta explicaţie (iar cine caută, găseşte!) propriei stări în greşelile celuilalt sau ale altor oameni. Teoretic vorbind, e o abordare superficială a propriei fiinţe şi a fiinţei celuilalt. Soluţia cea mai bună în aceste cazuri de fapt nu e doar o soluţie, ci înţelegerea locului în viaţă care ni se cuvine anume nouă. Iar acesta este determinat de codul nostru genetic, sau premisele de a fi cu care ne-au înzestrat părinţii prin naştere, de educaţia care ni s-a făcut şi de autoeducaţia pe care ne-am făcut-o noi înşine. Codul genetic ne oferă o temelie materială pentru formarea şi dezvoltarea noastră fizică, intelectuală şi spirituală; la educaţia noastră participă familia, societatea, şcoala şi noi înşine, iar în cazul acţiunii ultimului factor afirmăm despre prezenţa autoeducaţiei. Este deci greşit şi iresponsabil să căutăm cauzele nereuşitelor noastre doar în celălalt, în alţi oameni, în calitatea societăţii şi a şcolii şi să ne desculpăm necondiţionat pe noi înşine. Este greşit măcar şi pentru faptul că înaintea lui Dumnezeu ne vom înfăţişa singuri, fără celălalt, fără şcoală şi societate, ci doar cu faptele noastre. Şi este bine ca, în loc să reproşăm altora, să ne întrebăm cine suntem noi cu adevărat, ca fiinţe umane integre, şi cine suntem în particular în fiecare din sistemele de relaţii cu ceilalţi…
Astfel, ne vom da seama numaidecât că n-ar trebui să pretindem să fim pe primul loc în viaţa cuiva, deoarece cel căruia îi înaintăm pretenţia de a ne plasa pe primul loc în viaţa lui ar putea să aibă, obiectiv şi subiectiv, alte priorităţi; că şcoala, chiar dacă a şi greşit uneori, nu este decât forma de atitudine a părinţilor noştri faţă de educaţie, iar societatea nu-i coborâtă cu hârzobul din cer, ci o făurim tot noi, în fiecare clipă, oră, zi şi an cu fiecare vot, idee sau muc de ţigară aruncat în stradă.
Voi avea deci pretenţii faţă de mine, mă voi strădui să-mi desăvârşesc propria fiinţă, astfel ca locul pe care-l ocup în viaţa cuiva – în domeniul profesional şi în cel social – să fie unul acceptat şi de folos omului pe care-l iubesc, colegilor de serviciu, concetăţenilor mei. Şi voi fi mulţumit de mine şi de viaţa mea, făcându-mă pe mine mai bun – astfel voi face mai bună şi lumea în care trăiesc.
