– Îmi permiteţi să încep printr-o mărturisire. Am fost pentru prima dată în ceea ce urma să devină Republica Moldova cu doar câteva săptămâni înainte de declararea Independenţei. Providenţa a vrut să fac parte dintr-o expediţie studenţească în stânga Prutului, pe urmele antropologului român Dimitrie Gusti, cel care, în anii ’30 ai secolului trecut, cercetase etnografic satul Cornova. Ei bine, am putut trăi ajunul zilelor Independenţei la Cornova, în mijlocul românilor basarabeni, în mintea şi sufletul cărora credeam că pot desluşi, încă pe atunci, setea unei mai mari libertăţi şi nevoia unei mai depline afirmări de sine. Am fost găzduit de directorul şcolii din comună, o persoană vrednică şi generoasă, căreia îi port încă cea mai vie recunoştinţă. Şi nu-mi iese din minte surpriza pe care simţeam că o trăim împreună: de a descoperi că vorbim aceeaşi limbă şi că împărtăşim, în fond, un univers istoric, moral şi psihologic în bună măsură comun. Momentul propriu-zis al declarării Independenţei m-a găsit în Ţară, unde am putut fi martorul entuziasmului general. Postul public de televiziune retransmitea în direct programele televiziunii de la Chişinău, aşa încât se poate spune că întreaga Românie a respirat la unison cu basarabenii care cereau cu putere deputaţilor primului Parlament să ia act de voinţa lor de independenţă, suveranitate, democraţie şi adevăr. Îndrăznesc să spun că bucuria acelor zile a fost egal împărtăşită în dreapta şi stânga Prutului, iar dovada peremptorie e dată de faptul că Parlamentul României a recunoscut Declaraţia de Independenţă unanim şi aproape concomitent cu producerea ei. Istoria raporturilor bilaterale din ultimii 20 de ani e, pe de-o parte, ştiută, pe de altă parte, prea complexă pentru a o rezuma aici şi acum. Mă voi mărgini să spun că România a rămas fidelă gestului de recunoaştere imediată a Declaraţiei de Independenţă. Am fost alături de Republica Moldova, cu loialitate şi consecvenţă, pe tot parcursul acestor ani. Pentru a vă da un singur exemplu: insistenţa cu care am promovat şi vom continua să susţinem cauza limbii române în Republica Moldova este, în fond, tot o dovadă de fidelitate neclintită faţă de litera şi spiritul Declaraţiei de Independenţă. Credinţa mea este că actul din 27 august 1991 este unul profund european şi că Declaraţia de Independenţă este cel mai bun temei al aspiraţiei de integrare europeană a Republicii Moldova. Să ne amintim că Declaraţia aminteşte de „procesele ireversibile care au loc în Europa”, că vorbeşte despre „democratizare, afirmare a libertăţii”, „de edificare a statului de drept şi de trecere la economia de piaţă”, valori intrinseci ale procesului de europenizare prin care trece acum Republica Moldova. În concluzie, convingerea mea e că procesul de europenizare a Republicii Moldova va fi cu atât mai eficient cu cât va fi mai fidel Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991.
– Cum apreciaţi stadiul relaţiilor bilaterale?
– Raporturile dintre România şi Republica Moldova sunt în momentul de faţă excelente. Aş îndrăzni să cred că, dacă vom reuşi să menţinem vreme de câţiva ani ritmul şi substanţa actuale ale dialogului nostru, raporturile dintre noi vor atinge nivelul de maturitate care ne va permite să abordăm şi să depăşim toate eventualele restanţe acumulate în cei 20 de ani de istorie diplomatică. O să vă dau doar câteva exemple. Lucrăm acum împreună cu partenerii de la Chişinău la câteva dosare de importanţă strategică pentru Republica Moldova – cel mai cunoscut publicului larg fiind conectarea ţării dumneavoastră, prin România, la spaţiul energetic european. Integrarea Republicii Moldova în acest spaţiu va fi o confirmare simbolică a vocaţiei europene a ţării şi o bază solidă pentru o securitate energetică reală. Un al doilea exemplu la care m-aş opri este cel al şedinţei comune a celor două guverne, practică europeană comună, pe care România o pune în aplicare de mai mulţi ani împreună cu Ungaria şi Italia. În acord cu autorităţile de la Chişinău, ne-am propus să avem o primă asemenea şedinţă comună de guvern în toamna acestui an. Republica Moldova să fructifice deplin, prin Strategia Dunării, statutul său de ţară dunăreană şi să valorifice, pe lângă Parteneriatul Estic, şi acest instrument de reformă şi modernizare, în sens european. Sigur, exemplele acestea reprezintă noutăţi ale relaţiei bilaterale. Totuşi, aş sublinia că, în paralel, continuăm şi, uneori, ameliorăm câteva din lucrurile pe care le facem de ani buni. Bursele pentru studenţi şi doctoranzi, de pildă, care, începând cu anul precedent, au devenit de două ori mai numeroase. Comparaţia dintre cele 5000 de burse pe care le oferă România şi cele doar câteva sute pe care le pun la dispoziţie alţi parteneri strategici ai Republicii Moldova mă scuteşte de comentarii suplimentare.
– Ce semnificaţie are aducerea steagului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Chişinău chiar de Ziua Naţională a Republicii Moldova?
– Vedeţi dumneavoastră, vorbim adesea şi, desigur, cu toată îndreptăţirea despre faptul că România şi Republica Moldova împărtăşesc aceeaşi limbă, aceeaşi cultură şi aceeaşi istorie. (Îmi face plăcere să-mi amintesc faptul că Declaraţia de Independenţă evocă explicit aceste elemente esenţiale ale comunităţii noastre.) Ei bine, cred că există puţine simboluri materiale ale legăturii fundamentale dintre noi mai grăitoare decât stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare. Poate doar manuscrisele eminesciene să evoce în minţile şi inimile românilor din dreapta şi stânga Prutului sentimente la fel de puternice de comuniune. Figura marelui voievod a dominat întreaga istorie a românilor şi a întemeiat evenimentele ei cele mai glorioase. Acesta este, prin urmare, sensul prezenţei stindardului lui Ştefan cel Mare la Chişinău: un exemplu viu a ceea ce ne leagă, un simbol al responsabilităţilor pe care le împărtăşim şi o garanţie a destinului nostru comun.
