Marius Lazurca despre Dumitru Matcovschi: „Își ascundea propria suferință cu discreție princiară”

„Nu l-am cunoscut pe Vieru. Eram la Roma când s-a prăpădit în accidentul de mașină – parcă același, mereu – care, o dată la câțiva ani, îi ia dintre noi pe mulți dintre cei mai buni basarabeni. Pe Lari, spre deplina mea rușine, am privit-o întâia oară pe catafalc, umăr la umăr cu mulți dintre cei care au cunoscut-o și prețuit-o.

Pe Busuioc l-am știut, e drept, mai bine. Și totuși, când a plecat și el dintre noi, mi-am reproșat cu amar că l-am cunoscut prea puțin și prea superficial. M-am învinovățit, de pildă, că n-am vorbit niciodată despre Timișoara lui, și a mea, despre orașul trufaș și multicolor al copilăriilor noastre distante. M-am judecat cu asprime, de asemenea, că l-am citit târziu și incomplet pe acest blând și solar ironic al literaturii basarabene de azi.
Sainciuc m-a subjugat la prima – și ultima, se va dovedi – noastră întâlnire. Vioi și șugubăț, mă alerga prin propriul atelier, de la o pânză la alta, de la o mască tragică la una surâzătoare. Aproape centenar, Glebus era totuși mai alert și, cumva, mai prezent decât mine în fiecare din clipele memorabile ale întâlnirii noastre.

Am crezut mereu – iar azi cu atât mai mult – că Matcovschi era de piatră. Nu doar chipul, privirea mai cu seamă, părea tăiat în stâncă, ci întreg felul lui de a fi. Stătea neverosimil de drept, cu umerii parcă străbătuți de o abia bănuită încordare, sau poate de tensiunea vie, dar stăpânită, a durerii și luptelor trecute. Își ascundea propria suferință cu discreție princiară, dar o vedeai totuși în privirea, dintr-o dată aspră, pe care o lăsa asupra ta când îți vorbea despre lașitatea și trădările unora dintre contemporani. M-a dus la Vadul-Rașcov, la baștină, și mi-a arătat Nistrul, în fundul ogrăzii părintești. Am înțeles atunci mai bine și asprimea lui de stâncă, și neclintirea grănicerească, dar și nădejdea lui că, până la urmă, va fi bine”.

Marius Lazurca,
Ambasadorul României la Chișinău