Marcela Ciubotaru, o femeie de 78 de ani, originară din satul Ciuciuleni, raionul Hâncești, a povestit despre suferințele prin care a trecut familia sa în timpul deportărilor sovietice. Bunicii săi au fost deportați în 1941, iar opt ani mai târziu, în 1949, și ea a fost trimisă în Kazahstan, împreună cu mama sa, pe când avea doar un an și zece luni.
Prima tragedie a lovit familia în iunie 1941, când bunicul său, Ion Cebanu, fost primar al satului Ciuciuleni, a fost ridicat de autoritățile sovietice. Deși avusese posibilitatea să plece în România, bărbatul a refuzat să-și abandoneze gospodăria, considerând că nu avea motive să se teamă.
„Bunica îi spunea să treacă și el hotarul cu familia, dar bunicul răspundea: N-am făcut nimănui niciun rău. N-am pentru ce să-mi fie frică. Am gospodărie, am copii. Cum să las eu casa, munca mea?”, a povestit Marcela Ciubotaru.
Potrivit femeii, în timpul deportărilor, membrii familiei au fost despărțiți cu forța. Bunicul său a fost separat de soție, iar soldații au împiedicat-o pe aceasta să-și ia rămas-bun.
„Bunica a sărit din căruță să-l cuprindă. Un soldat a lovit-o cu patul puștii în piept și a alungat-o. Așa au fost despărțiți”, a povestit ea.
Marcela Ciubotaru susține că numai din satul Ciuciuleni au fost deportate peste 400 de persoane.
Femeia a spus, din poveștile transmise în familie, condițiile în care oamenii au fost transportați spre locurile de deportare. Bărbații au fost separați de femei și copii și trimiși în Siberia, în timp ce ceilalți membri ai familiilor au fost duși în Kazahstan.
Potrivit mărturiei sale, deportații erau transportați în vagoane de marfă, în condiții extrem de grele, fără suficientă apă și hrană.
„Și și-au bătut joc de ei. Morții îi aruncau pe geam, copiii care mureau îi aruncau pe geam… Tot drumul spre Kazahstan, spre Siberia, este presărat cu oseminte ale deportaților”, a povestit Marcela Ciubotaru.
În 1949, familia a trecut printr-o nouă deportare. Marcela avea doar un an și zece luni, iar mama sa era însărcinată în luna a cincea când au fost reținute și trimise în exil.
Tatăl fetiței a rămas inițial acasă și a încercat să afle unde se aflau soția și copilul. Potrivit relatărilor din familie, acesta a mers zile întregi în apropierea închisorii din Chișinău, unde cele două erau deținute.
La un moment dat, bărbatului i s-a permis să-și vadă familia de la distanță.
„Mama cu mine în brațe a ieșit, dar nu aproape. Și eu, când l-am văzut, am început să strig cu glas sălbatic: Tata, na fata! Tata, na fata!”, a spus femeia.
Când tatăl său a încercat să se apropie, un soldat l-a amenințat că îl va împușca.
„În momentul acela am încetat să vorbesc. Și din ziua aceea nu am mai vorbit până am ajuns în Kazahstan”, a povestit Marcela Ciubotaru.
Ulterior, tatăl a reușit să ajungă alături de familie în exil.
Marcela Ciubotaru își amintește că anii petrecuți în Kazahstan au fost marcați de sărăcie și de sentimentul excluderii.
La grădiniță, spune ea, nu era inclusă în activitățile artistice organizate pentru ceilalți copii, deși cunoștea poeziile și cântecele pregătite pentru spectacole.
„Eu știam toate poeziile de la copii, dar pe mine nu mă luau niciodată la concerte. Când pleca grupul în sala de muzică, dădaca mă lua în cămăruța ei. Era o femeie care mă mângâia și îmi dădea câte o bomboană”, a spus femeia.
Lipsurile materiale erau permanente, iar unele alimente de bază îi erau necunoscute.
„Eu de unt și de lapte n-am știut până m-am întors în Basarabia”, a spus Marcela Ciubotaru.
Familia a revenit acasă în 1956, când ea urma să înceapă clasa întâi. Însă, potrivit femeii, frica nu a dispărut odată cu întoarcerea din deportare.
Marcela Ciubotaru își amintește că părinții evitau să vorbească despre trecutul familiei, temându-se de consecințele pe care le-ar fi putut avea statutul de foști deportați.
„Când am intrat la universitate, mama m-a prevenit: Nu scrie în anchetă că suntem din familie de deportați. Au fost cazuri când oamenii au fost dați afară după ce s-a aflat acest lucru”, a afirmat ea.
Femeia a vorbit și despre restricțiile impuse în perioada sovietică asupra tradițiilor și manifestărilor culturale românești.
„Hora, urăturile de Crăciun erau interzise. Mărțișorul era prezentat ca ceva superstițios, ceva din trecut, care nu se poartă”, a relatat Marcela Ciubotaru.
În opinia sa, una dintre consecințele represiunilor sovietice a fost privarea oamenilor de dreptul de a-și cunoaște și exprima liber propria identitate.
„Trebuia să fii foarte atent ce spui. N-aveai voie să spui adevărul. N-aveai voie să-ți lauzi cultura ta, n-aveai voie să vorbești despre lucrurile frumoase ale poporului tău. Am fost privați de istoria noastră adevărată, de trecutul nostru”, a declarat ea.
La 78 de ani, Marcela Ciubotaru spune că apreciază libertatea de care se bucură astăzi și îi îndeamnă pe cei tineri să cunoască istoria deportărilor sovietice.
„Mai bine ca acasă nu este nicăieri. Libertatea aceea pe care o am acasă, la mine, nu o am nicăieri. Eu pot ieși în oraș, pot merge oriunde și pot vorbi în limba mea. Pot să mă indignez dacă ceva nu-mi place și nu-mi este frică”, a afirmat femeia.
Pentru Marcela Ciubotaru, întoarcerea în țară și posibilitatea de a trăi în libertate au o semnificație aparte, după experiențele prin care a trecut familia sa.
„Eu sunt acasă”, a conchis ea.
