Iar eu i-am promis să-i povestesc tocmai două. Cu mine, iertaţi-mi nemodestia, în rol central. (Apropo, mă întreba odată cineva, într-un comentariu la un „Argument”, dacă înşirui aici istorii străine sau pe ale mele proprii. Răspund: şi, şi. Toţi suntem în căutare de poveşti în viaţă.)
Aşadar, prima dată Silvia Grigore mi-a marcat traseul profesional. Încă eram studentă. Fusesem la unul dintre Festivalurile „Galbenă Gutuie”, după care am scris un articol despre ea în „Mesagerul” (a fost şi un asemenea ziar :)). Redactorul Rodica Iuncu m-a remarcat şi în 1995, atunci când au început angajările la proaspăt-creatul săptămânal „Flux”, m-a recomandat redacţiei.
A doua oară s-a întâmplat pe plan personal. În primăvara lui 2002, plecam pentru prima dată în străinătate şi eram hotărâtă să rămân acolo – ilegal, cerând azil politic, nu conta… Dar, cu o seară înainte de zbor, am fost la „Anotimpul Dragostei” – acesta era genericul unor concerte folk pe care Silvia Grigore le-a organizat câţiva ani la rând. Cât timp ea şi invitaţii ei au cântat, eu am plâns. Şi, după o săptămână de Suedia, m-am întors acasă.
Nu regret nici una, nici alta. Regret doar că Silvia n-a avut puteri să menţină acele spectacole, care pentru mulţi dintre noi erau o gură de aer. Poate că ar fi trebuit să le organizeze în campaniile electorale, când politicienii, ieşiţi la vânătoare de voturi, sunt mai generoşi ca de obicei. Dar parcă poate fi o campanie electorală „anotimp al dragostei”?.. Nu ştiu câţi oameni cu dare de mână citesc, acum, acest articol. Dar sunt convinsă că, dacă ar avea curajul să devină „ctitori” ai unui asemenea spectacol, n-ar regreta deloc. Pentru că muzica şi versul, într-adevăr, pot schimba destine. Poate, totuşi, încercaţi?
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
