Memoriile deportărilor

În relație cu populația acestei bucăți de pământ și cu cei din exterior care ar trebui să le mai dea niște bani, că altfel poporul îi va devora curând de foame și furie. Dar parcă nu-mi vine a scrie. Prea a devenit cotidianul nostru infectat de această molimă a politicului, care ne îngreunează și mai mult viața. De parcă ar mai fi undeva.

Prin urmare voi scrie despre deportări și teatru. Chiar dacă acest lucru pare paradoxal și lipsit de sens. Aparent desigur, pentru că ziua de 3 iulie le-a unit pe ambele printr-o coincidență deloc aleatorie și întâmplătoare. Despre deportările din Basarabia oricât ai vorbi și ai face, tot va fi puțin. O tragedie enormă în care s-au împletit mai multe tragedii deopotrivă personale și colective. Și despre asta am vorbit pe unde am apucat pe la tv și radio în zilele astea. Că vara numai blesteme ne aduce în istorie: război, ocupație, ciopârțire teritorială, deportări… și iar deportări. Pentru că deportările n-au însemnat doar nopțile de 13 iunie 1941 sau 6 iulie 1949. Ele au fost un proces constant de strămutare a basarabenilor de la Stolîpin la Brejnev, răstimp în care noi am fost duși, iar alții aduși. ALȚII, care mai sunt. Deportările au mai însemnat drumul îndelungat spre stepe kazahe și tundra siberiană, drum plin de oasele oamenilor noștri, dar și de lacrimi și durere, de foamete și sete. Apoi aruncarea în locurile pustii fără șanse de supraviețuire, lupta pentru viață, cu ei înșiși, cu sistemul, cu anturajul ostil de multe ori, au semnificat întoarcerea acasă, care nu mai era casă, pentru că între timp crescuse o altă Moldovă, fără ei, din „lepădături” și „cozi de topor”, pentru care fusese făcută această creațiune „resesemistă”. Dar a mai însemnat și amarul perioadei de independență, în care aparențele de reabilitare și întoarcere la normalitate au fost contracarate tot de „lepădături” și „cozi de topor”, reașezate în scaunul puterii, încercând să se protejeze pe ei înșiși și să slujească mai departe imperiul. Altfel cum să explici că un președinte de țară proclamă prin decret prezidențial data de 6 iulie ziua comemorării victimelor deportărilor staliniste, iar un prim-ministru îngust la minte (sau îngustat de alții), cheamă în această zi pe porcul de Rogozin la Chișinău. De parcă nu mai sunt și alte zile pentru a vorbi de probleme economice. Prin urmare, oricât s-ar face, oricum e puțin.

Dar trebuie să facem. Din respect față de noi, dar mai ales față de cei care mai sunt în viață și care de multe ori nu mai cer nimic decât să fie ascultați. Prin urmare, după Expedițiile Memoriei, în jurul cărora s-a clădit un nucleu academic, cinematografic și studențesc, ne-am gândit că ar fi potrivită crearea unei platforme de discuții și mărturii ale deportaților, denumită sugestiv Memoriile deportărilor. În acest an, la 3 iulie, a fost cea de-a doua ediție. Rarisim spectacol de istorie orală, o energie declanșatoare nebănuită în aceste relatări, care au generat o sinergie colectivă greu de întâlnit în alte circumstanțe. Oameni care, după negocieri îndelungate, au acceptat să se destăinuie, să-și facă auzite istoriile vieților calicite de tăvălugul stalinist, care prin acest exercițiu de memorialistică au devenit purtătorii unor puternice mesaje educative pentru lumea adunată în sala Filarmonicii de Stat, dar și pentru miile de spectatori care au avut acces prin intermediul portalului privesc.eu

Am auzit istoriile unui cuplu deosebit – Victor și Larisa Stanchevici – ambii născuți în Siberia, unde au făcut cunoștință, după ce familiile lor au fost deportate în anul 1949. Victor Stanchevici s-a născut în 1954 în orașul Blagoveșensk, regiunea Amur. Familia sa de origine austro-rusă a fost deportată din raionul Fălești, buneii de pe ambele linii în 1940 au fost deportați în Krasnoiarsk, la minele de aur, iar părinții săi, în 1949, în orașul Blagoveșensk, regiunea Amur. Soția sa, Larisa Stanchevici, s-a născut în 1954, în orașul Balei, regiunea Cetinsk. Mama ei, cu un copil de câteva luni, a fost deportată în 1949 din Edineț. Soțul său a fost ucis anterior, deoarece a opus rezistență sovieticilor, fiind arestat și condamnat la moarte. Ambii erau ruși, refugiați în Basarabia după revoluția rusă și războiul civil.

Un alt protagonist, Marin Buga, s-a născut la 7 iunie 1938, în satul Mereni, raionul Anenii Noi (fost Bulboaca). La zece ani va fi „ridicat” cu întreaga familie în Irkutsk, unde și-a petrecut „copilăria” și „adolescența”. Peste 35 de ani, folosind un concurs de circumstanțe de la serviciu, va reveni acolo, în secret, pentru a-și revedea locurile deportării de altădată.

La mărturiile celor deportați în 1949 s-au adăugat și ale celor ridicați în 1941. Întâi Gheorghe Copacinschi din satul Piatra de Moară, Bălți, deportat în Siberia la vârsta de șapte ani, care ne-a povestit despre copilăria sa, soarta familiei și relațiile cu localnicii. Apoi fermecătoarea Elisaveta Andronic (Cuzuioc), născută la 6 septembrie 1932 în comuna Țareuca, Rezina, după a cărei frumusețe va veni în Kurgan un flăcău din Basarabia, care a ales să se căsătorească și să rămână cu ea acolo. Ca mulți alții dintre deportați, a fost prinsă între viață și moarte, dând naștere acolo unui copil, dar pierzând fratele, care va muri în Siberia.

Impresie profundă a lăsat Ion Brânză, născut la 4 martie 1950 în Tiumeni. Mama sa, Maria Isaia Brânză, avea în 1949 18 ani când a fost deportată. Unicul motiv al deportării a fost că tatăl ei a făcut parte din Garda de Onoare a regelui Mihai. L-a purtat în burtă pe toată perioada drumului spre locația deportării, îndurând frigul și greutățile, după care l-a născut la destinație. Iar Siberia le-a dat o vitalitate și o tărie deosebită, ea mai fiind în viață și acum. La sfârșitul expunerii, Ion Brânză a înaintat mai multe cerințe către factorii de decizie, prin care a cerut echivalarea statutului deportaților cu cel al veteranilor de război, recompense și pensii adecvate și considerarea unui an de Siberia cu trei ani de stagiu de muncă, pentru a genera măcar o senzație de justiție. Una dintre participante, Efrosinia Burcovschi, m-a marcat într-un fel aparte prin povestea familiei sale, astfel încât am decis să o publicăm în ziarul nostru (vezi pag.10).

Cutremurătoare sunt aceste mărturii, iar oamenii care le-au expus parcă vin din altă lume. După ce au trecut tot calvarul acestor nenorociri au rămas senini și lucizi, cu fețele blajine și pline de bunătate, însă cu priviri care spuneau că ființa lor a iertat undeva aceste fărădelegi, dar nu le-au uitat.

Interpuse între aceste mărturii, mai multe piese tematice ale interpreților Victor Buruiană, Mihail Ciobanu și Viorel Burlacu, au întreținut contextul de comemorare, care a fost întregit de două proiecții de film documentar despre deportări. Una despre Alexandru Samoilă, marele nostru dirijor al Teatrului de Operă de la Odesa, care la fel a cunoscut frigurile Siberiei, unde de fapt a și prins predilecția pentru muzică, grație unui acordeon cumpărat de mama sa acolo. Alta, Siberia în rochie de vară, făcută de un tânăr din România emigrat în Canada, care a înregistrat mărturiile bunelului său din Fălești, care a fost martorul deportărilor din 1941.

Și așa am ajuns la teatru. Deoarece într-o astfel de ambianță nu putea lipsi teatrul. Pentru că Teatrul Național „Mihai Eminescu”, alături de alte instituții de educație și de cercetare, dar poate mult înaintea lor, este nu doar o scenă a proiecțiilor clasice, dar și o importantă platformă de educație istorică. Și asta nu doar la nivel național, dar și internațional, prin preluarea unor experiențe și evenimente istorice românești, poloneze sau georgiene (pentru a menționa doar câteva din care am văzut), în care sunt abundent intercalate propriile noastre trăiri istorice, cum ar fi cele relatate în Hronicul Găinarilor sau Copiii Foametei. Am avut și anul trecut actorii Anatol Durbală și Ana Tcacenco la prima ediție a Memoriilor deportărilor, cu un fragment din primul spectacol. În acest an, Luminița Țâcu și trupa „de la Eminescu” ne-a onorat cu răscolitorul spectacol Copiii Foametei, care s-a integrat atât de organic în narațiunea deportaților, încât era cu dificultate să distingi liniile dintre real și imaginar, între spectacolul vieții și cel al scenei.

Puternic și neașteptat a fost pentru mine spiritul de solidaritate comunitar pe care l-am simțit în organizarea acestui eveniment, un fapt în plus care m-a determinat să scriu aceste rânduri. De la echipa de organizare (istoricii Viorica Olaru-Cemârtan, Sergiu Musteață și Igor Șarov, regizoarea Violeta Gorgos și producătorul Virgiliu Mărgineanu) la conducerea Filarmonicii de Stat „S. Lunchevici” (Svetlana Bivol și Agnesa Rusu) și a Teatrului Național „Mihai Eminescu” (Petru Hadârcă), spre formația „Basarabia”, care ne-a așezat sonorizarea, posturile de televiziune Jurnal TV și TVR Moldova, artiștii și interpreții prezenți, realizarea acestui eveniment a devenit posibilă datorită sentimentelor de compasiune și atașament simbolic față de drama basarabenilor deportați în epoca stalinistă. Prin acest efort, Memoriile deportărilor au devenit un eveniment al tuturor celor cărora le pasă de trecutul nostru istoric. Pentru că prin contribuția lor, chiar și prin prezența atestată în acea sală, s-au solidarizat cu victimele deportărilor, gest de multe ori în sine suficient pentru a consola o memorie istorică, pentru care orice am face, oricum va fi puțin.

Deportările au mai însemnat drumul îndelungat spre stepe kazahe și tundra siberiană, drum plin de oasele oamenilor noștri, dar și de lacrimi și durere, de foamete și sete. Apoi aruncarea în locurile pustii fără șanse de supraviețuire, lupta pentru viață, cu ei înșiși, cu sistemul, cu anturajul ostil de multe ori. Au semnificat întoarcerea acasă, care nu mai era casă, pentru că între timp crescuse o altă Moldovă, fără ei, din „lepădături” și „cozi de topor”, pentru care fusese făcută această creațiune „resesemistă”.