Deci, nu-l auzisem în întregime, când mi-a zis un cunoscut că niște colegi de ai noștri au cules „pe teren” un cântec de o frumusețe rară, dar pe care s-ar putea să nu aibă permisiunea de a-l cânta, fiind unul dintre cele interzise în perioada sovietică. Ce avea în vedere am priceput abia când am auzit cum îl cântă Plăieșii, un ansamblu cunoscut și apreciat pentru hărnicia cu care valorifică folclorul basarabean.
Sus pe malul Nistrului
Paște calul rusului,
Calul paște și nechează,
Rusul plânge și oftează.
Taci, rusule, nu ofta,
România nu-i a ta.
Pentru România mea
Ai să pierzi Rusia ta.
Versurile pe care le cântă Sulac nu se regăsesc în varianta Ansamblului Plăieșii, condus de Nicolae Gribincea, dar ambele variante sunt interesante în calitate de elemente din arhiva memoriei colective în spațiul pruto-nistrean (sunt bucăți folclorice în care românismul nostru strălucește ca diamantul, grație geniului poetic anonim, iar faptul că aceste diamante nu s-au pierdut este probabil cea mai mare realizare spirituală a românilor basarabeni, în frunte cu cercetătorii entologi și folcloriștii noștri).
Sus, pe malul Nistrului
paşte calul rusului
paşte flori şi iarbă grasă
îi sătul şi vrea acasă
Duce dor de stepa lui
din ţara moscalului
ar pleca dar nu prea poate
rusia-i tare departe
Tot călcând moşiile
i s-au ros potcoavele
hai, măi, fraţi, să ne unim
calul să i-l potcovim
Unde-i unul nu-i putere
la necaz şi la durere
unde-s mulţi puterea creşte
şi duşmanul nu sporeşte
Frumos îi şade oricui
acasă, în ţara lui
c-aşa-i dat de dumnezeu
orice neam cu locul său
Măi rusule, nu spera
Moldova nu e a ta
nu a fost şi nici n-a fi
cât în lume-om mai trăi
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
