Cunosc răspunsul care este vehiculat de cele mai multe ori în asemenea cazuri: moldovenii sunt inconştienţi, proşti şi fricoşi. Unii, pornind de la mioritismul nostru, întrezăresc aici, probabil, şi un aşa-zis „sindrom Stockholm”, când victima se îndrăgosteşte de călău, alţii spun că acesta este, de fapt, reflecţia sindromului opus, al dragostei călăului faţă de victimă…
Dincolo de explicaţii savante ori impresioniste, ce ne spun faptele şi istoria?
În anii ’40, Moldova trece prin câteva valuri de epurări, deportări, înfometări şi deposedări operate de ruşi. Între 1940-1944 se produc fenomene şi mai complicate. După ce ocupă, în 1940, Basarabia, ruşii îi supun represiunilor pe susţinătorii românilor. În 1941, România reintră în Basarabia şi acum victime ale represiunilor cad susţinătorii sovietelor. În 1944, ruşii reocupă Basarabia şi-i reprimă din nou pe susţinătorii românilor. Tonul represiunilor şi într-un caz, şi în altul l-au dat de multe ori chiar sătenii, care au schimbat în câteva rânduri rolurile de victime şi călăi. Este uşor de ghicit că, în urma tuturor acestor procese, am primit, la sfârşitul anilor ’40, un sat moldovenesc sfâşiat, demoralizat şi înfricoşat.
Cum se explică faptul că, un deceniu mai târziu, prin 1960, nu se mai regăsesc multe urme ale acestei stări de spirit, iar moldovenii în marea lor majoritate par să se fi resemnat şi să fi acceptat noua putere? Ce a condiţionat schimbarea de optică faţă de soviete între 1950-1960? De obicei, atunci când răspund la întrebarea aceasta, istoricii şi politologii noştri invocă sechelele ideologice şi „spălarea de creiere”, fenomene care şi-au avut, bineînţeles, rolul lor, dar unul secundar, în opinia mea.
În anul 1949, crearea colhozurilor este marele flagel care îi deposedează pe mulţi ţărani de averi, „livrându-i” în braţele egalitarismului păgubos. Un deceniu mai târziu, însă, optica asupra colhozurilor se schimbă aproape radical, acestea fiind privite de mulţi ca o binefacere. Graţie muncii în colhoz, unii săteni ating un grad de bunăstare pe care nu îl mai cunoscuseră vreodată.
La începutul anilor ’50, Moscova a adoptat câteva decizii importante vizând agricultura, prin care colhozurile au dobândit un grad înalt de libertate economică. Truşenenii mei îmi vorbesc până astăzi despre vremurile „frumoase” de la mijlocul anilor ’50, când preşedinte de colhoz a fost un rus pe numele lui Plohotnîi (curioasă înrudire sonoră cu numele „Plahotniuc”, nu?), care era un tip foarte gospodăros şi care, printre altele, a construit o pistă de aterizare pentru avioane de mici dimensiuni pe locul unde astăzi se află „marea” Ghidighici, de unde trimitea în Rusia fructele, legumele şi vinurile produse la Truşeni.
Colhoznicii câştigau foarte bine în acea epocă, normele nu erau foarte mari, iar la sfârşit de an fiecare ridica un premiu consistent, rasciot (cam două-trei mii de euro în banii de astăzi). Mai puneţi la socoteală şi o cantitate considerabilă de făină, ulei şi cereale primite gratis etc. Truşenenii mei spun că niciodată până la acea epocă satul nu a crescut mai mult, niciodată nu s-au construit mai multe case. Şi părinţii mei, ambii colhoznici, înalţă la sfârşitul anilor ’50 casa în care am copilărit.
Întorşi din armată, flăcăii aleg cu inimă uşoară să lucreze în colhoz, la fel cum fac şi fetele după absolvirea celor şapte clase.
Comparat cu oricare dintre cele două decenii de aflare „sub români”, deceniul şase, sub sovietici, a putut să le pară, probabil, multor ţărani unul de vis.
Tot în anii ’50, moldovenii încep să meargă „cu speculă” în Rusia – cu fructe, legume, băuturi. Descurcăreţii trăiesc pe picior larg (amintiţi-vă de Păvălache al lui Druţă din „Casa Mare”). Ajuns în Moldova în această epocă, liderul sovietic Hruşciov este deranjat de această bunăstare şi le declară ţăranilor verde-n ochi că vor trebui să-şi mai strângă cureaua.
Nu este exclus că politica aceasta de relaxare economică a fost o momeală gândită pentru a face atractivă puterea sovietică, mai ales că foarte curând este abandonată. La începutul anilor ’60, după vizita lui Hruşciov şi măsurile de austeritate impuse de acesta, colhozurile vor intra într-un declin progresiv, soldat cu falimentarea, în anii ’70-’80, a celor mai multe dintre ele. Cert este faptul că pe moldoveni în anii ’50 nu ideologia şi spălarea de creier i-au făcut „cetăţeni sovietici”, ci, în primul rând, nişte beneficii economice. Tot astfel cum, astăzi, nu atât frazele bombastice ale unioniştilor îi apropie pe moldoveni de România, cât acordarea cetăţeniei române.
Şi tot economicul se face „vinovat” de faptul că oamenii au uitat încetul cu încetul ororile anilor ’40, iar rudele călăilor au ajuns să se căsătorească de multe ori cu cele ale victimelor. De fapt, păstrătorii memoriei colective trebuiau să fie intelectualii, numai că aceştia, în epoca respectivă, o cam dăduseră pe preacurvie morală şi intelectuală.
Anii ’50, epoca cea mai neagră pentru cultura şi spiritualitatea noastră, când a fost închis accesul către cultura română, când se fabrică o limbă moldovenească-monstru, este în acelaşi timp perioada în care satele noastre trăiesc un moment de înflorire. Această incongruenţă, când unii au dus-o bine, iar alţii invers, se va perpetua până în – şi după – anul 1989, fiind cauza votului atât de diferit al intelectualilor şi al oamenilor de la sate. În anii ’70-’80, pe timpul stagnării brejneviste, în timp ce colhoznicii duceau o viaţă din ce în ce mai grea, intelectualii (mulţi dintre ei vor deveni, după 1989, „patrioţi şi martiri ai neamului”), din contră – graţie compromisurilor ideologice şi operelor monstruoase realist-socialiste create – devin o castă de privilegiaţi, o adevărată „aristocraţie a scrisului”.
