E o gravă rătăcire pe care o regăsim nu numai în atitudinile oamenilor simpli, dar și în comentariile ziariștilor și ale analiștilor politici. Să facem o precizare: ca inteligență și pregătire intelectuală, elitele conducătoare pot fi (și sunt) sub nivelul elitelor științifice, culturale și artistice, au mai puține cărți citite, se descurcă prost în materii teoretice sofisticate ș.a.m.d. Ei au în schimb ceea ce nu avem noi, oamenii de rând: un simț înnăscut al puterii, adică știu cum să reușească în viață.
Practic fiecare dintre noi vrea să reușească în viață, puțini însă își pun întrebarea: dar ce înseamnă, în definitiv, acest lucru? Și mai puțini se întreabă dacă reușita în viață se face pe căi morale sau mai puțin morale. Noi formal detestăm principiul machiavelic „scopul scuză mijloacele”, dar nu observăm că, de fapt, în toate cazurile cel care și-a atins scopul nu prea a ales mijloacele. În acest sens, reușita în viață trebuie privită ca o problemă de morală. Persoanele care reușesc în viață nu-și pun probleme de morală – asemenea probleme ni le punem noi, cei care nu am ajuns „sus”.
În percepția comună, modelul individului care „a reușit în viață” este omul de afaceri și politicianul ajuns „sus”. Idealul succesului în viață e legat, așadar, de sfera materială: bani, case, terenuri, mașini „mișto” ș.a.m.d. Nimeni, de exemplu, nu va considera că a reușit în viață un savant care, trăind mai modest decât e admisibil, s-a realizat în știință. Mare brânză că a descoperit nu știu ce lege! Idealul omului care a reușit în viață e șmecherul, descurcărețul, cel care în limba moldo-rusă de la Chișinău e numit „krutoi”, „barzoi”. Aceștia ajung sus – în politică și în business. Apropo, la noi, la moldoveni, cel mai profitabil business e politica. Aici e cea mai mare densitate la metrul pătrat de oameni care au reușit în viață, pentru că la noi puterea înseamnă bani, în primul rând, bani.
Există un adevăr recunoscut de toți: puterea îl strică pe om. Stricăciunea, evident, se produce în zona moralului. Îmi amintesc de primul parlament, în care veniseră mulți de la țară – oameni simpli, modești, cumsecade. După primele săptămâni de „deputăție”, se puteau deja observa unele mutații în psihologia lor. Mergeau altfel, mai țeapăn, călcau mai legănat, priveau mai de sus la ceilalți. Explicația e simplă: vă imaginați un individ care era la fel ca și ceilalți, la un moment dat, ajuns în parlament, calcă pe covoare roșii, în care se „îngloadă” până la glezne, un aparat întreg de consultanți au grijă de el, la intrarea și ieșirea din clădirea parlamentului polițistul îl salută în poziție de drepți. Cum să nu i se învârtească capul și să înceapă a crede că e altfel decât ceilalți, că el e „alesul”, „păstorul”, iar ceilalți – „turma”?
În ultimele luni am citit tone de texte despre ceea ce se întâmplă în politica noastră. O duzină de editorialiști și analiști politici despică firul în patru, compară, disociază, formulează ipoteze, trag concluzii ș.a.m.d., toată această trudă vizând efectele, și nu cauzele fenomenelor analizate. Căutați în aceste analize răspunsul la întrebarea: De ce s-a spart Alianța de guvernământ și promisiunile electorale ale partidelor Alianței nu au fost onorate? Veți găsi multe răspunsuri pertinente și adevărate, dar nu veți găsi partea principală de adevăr: cei care ne conduc nu sunt ca noi. Ajunși la putere, cei care ieri erau ca noi, nu mai pot fi ca noi. Lumea lor nu are tangențe cu lumea noastră. În lumea lor regulile de joc nu sunt ca în lumea noastră, grila de priorități și valori e alta, sensul vieții e altul. Noi îi votăm ghidați de modul nostru de a vedea viața, ei, ajunși la putere, ne conduc ghidați de modul lor de a vedea viața. De mii de ani, omenirea caută soluții de eliminare a acestei contradicții, dar nu găsește. Nu vom găsi nici noi, bineînțeles. Am greșit la alegerile trecute, vom greși și la alegerile viitoare. Un singur lucru putem face: să înțelegem de ce greșim și de ce legi se conduc cei care „reușesc în viață”. Voi reveni la subiect în Ediția de vineri.
