Noi şi sau versus NATO?

Concluzia (genială) de mai sus mi s-a conturat cu exactitate acum o săptămână, la Bruxelles. Şi nu e vorba că în capitala Belgiei aş fi înţeles, brusc, că occidentalii ştiu să trăiască de o manieră mult mai relaxată decât noi – „nu confunda turismul cu emigraţia” rămâne o frază perfect valabilă nu numai pentru moldoveni. Chestiunea este mult mai simplă şi mai concretă pentru că vizează o situaţie deloc metaforică: noi şi NATO. Aceasta a şi fost tema pentru care au fost invitaţi, într-o vizită de informare la Cartierul General NATO şi Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE), 11 ziarişti şi reprezentanţi ai societăţii civile din RM. Şi tot acesta este subiectul pentru care ziceam că nu prea avem timp şi politici editoriale…

Parcă văd cum s-au şi agitat agenţiile ruseşti cu sedii la Chişinău, dar şi agenţii locali care abia aşteaptă să strige că vin tancurile peste Moldova. Nu în zadar, o ştire nevinovată, transmisă de la Bruxelles de colegul Dumitru Ciorici, de la UNIMEDIA, imediat a fost preluată de mai multe mass-media ruseşti, inclusiv vigilenta Agenţie Regnum, care ne poartă neostenit grijile, dar şi zilele, se pare… (Ca să nu existe speculaţii, fac o paranteză şi mărturisesc, ca la spovedanie: printre subiectele discutate la Bruxelles a fost rolul şi sarcinile NATO în noul mediu de securitate al secolului 21; acţiunile întreprinse pentru promovarea şi consolidarea securităţii şi stabilităţii atât în arealul euroatlantic, cât şi la scară globală; noul Concept Strategic al Alianţei, eforturile întreprinse pentru reformarea şi modernizarea NATO; priorităţile NATO, inclusiv perfecţionarea sistemului de gestionare a crizelor, combaterea noilor ameninţări şi riscuri la adresa securităţii, precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, atacurile cibernetice, provocările faţă de securitatea energetică.)

Ştirea care i-a agitat pe ruşi se referea însă la câteva teze enunţate de Ambasadorul RM la Bruxelles şi NATO, Mihai Gribincea, potrivit căruia Moldova şi moldovenii continuă să privească Alianţa Nord-Atlantică prin ochelari sovietici, iar conceptul de neutralitate e perceput greşit în stânga Prutului. De fapt, Mihai Gribincea n-a spus decât ceea ce probează sondajele de opinie – cetăţenii moldoveni continuă să vadă în NATO o sperietoare -, dar şi ceea ce au declarat, în ultimele două campanii electorale, cei care astăzi conduc R. Moldova – şi anume, dezvoltarea unei relaţii mult mai intense cu NATO (apropo, asta face, în propria manieră, desigur, şi Rusia). De ce, în acest caz, s-au agitat atât de tare ruşii? Şi se agită în continuare la simpla asociere a acestei abrevieri cu vreuna dintre fostele „provincii istorice” ale fostei Uniuni Sovietice? Oare nu de aceea că, fără să-şi dea seama, poate, ei privesc NATO tocmai prin acei ochelari sovietici, care nici nu le mai aparţin măcar?!.

Apropo de neutralitate. În cele două zile cât ne-am aflat la Bruxelles, acesta a fost, probabil, cuvântul pronunţat cel mai frecvent de către cei cu care ne-am întâlnit. Alături de enunţul „doar Moldova trebuie să decidă ce vrea, căci nu e misiunea şi nici scopul NATO să atragă Moldova în calitate de membru…”. Astfel, niciunul dintre oficialii Alianţei cu care am discutat nu vede în neutralitatea ţării noastre un impediment pentru o bună colaborare şi realizarea unor proiecte comune – mai ales că foarte multe dintre prevederile Planului Individual de Acţiuni a Parteneriatului RM-NATO sunt adevărate criterii pentru aderarea la UE şi pe care, la vremea lor, le-au îndeplinit şi ţări precum România, Lituania sau Bulgaria. Totodată, exemplul unei colaborări de succes cu NATO a unor ţări neutre, dar foarte active în cadrul Alianţei – cum ar fi Elveţia sau Finlanda, sau chiar Armenia, care este şi membră a CSI – ne demonstrează că, în acest caz, capra şi varza pot fi împăcate cu succes.

Cât priveşte fraza că „doar Moldova trebuie să decidă ce vrea…”, cred că în ultimii ani am auzit-o de zeci şi zeci de ori. Se întâmpla şi în prag de alegeri parlamentare, şi în ajunul unor decizii majore pe care urma să le ia clasa politică, şi atunci când se constituiau sau nu se constituie alianţe politice salvatoare (oare?). De fiecare dată, am fost convinsă că sunt tertipuri diplomatice euro-transatlantice. De această dată însă – poate, pentru că le-am auzit de la militari de doi metri – am simţit că ei exact asta gândesc. Nu ne vor trage spre ei de mână până nu îi vom trage noi de mânecă. „Nici nu e nevoie”, vor spune mulţi şi poate că vor avea dreptate. Dar gândul rebel, bată-l nevoia, nu mă lasă în pace: şi dacă, totuşi, drumul spre UE devine mai rapid dacă trece prin NATO? Doar Bulgaria, România sau Lituania exact asta au făcut!

Ştiu că avem Transnistria, pe care n-o avem de fapt. Ştiu că Moldova, tradiţional deja, e „caz aparte”, în care „nu e atât de simplu” şi unde „încă n-a venit timpul”. Dar dacă vom continua să ne bălăcim în aceste „încă nu”, timpul pe care-l aşteptăm nu va veni niciodată pentru noi. Sau, dacă va veni, va fi iremediabil „prea târziu”. Iar noi, haideţi să recunoaştem, vrem să trăim azi. De aceea, tot azi ar trebui să răspundem la o întrebare simplă: vrem să fim şi sau versus NATO? Indiferent că decidem să rămânem neutri ori să intrăm sub umbrela de securitate a Alianţei Nord-Atlantice. Poate că nici nu e atât de negru pe cât pare – ori vrea să pară – dracul?