Noi, statul, romii şi contractul

M-am gândit că are dreptate cetățeanul supărat. În ultimul timp, îndeosebi în legătură cu Marșul unionist din 16 septembrie, se vorbește mult despre stat, statalitate, inamicii statului, stataliști, antistataliști. Pentru a-și justifica pozițiile și a-și apăra interesele, unii, în special cei din vârful piramidei statului, tratează statul ca pe ceva divin și imuabil, de unde reiese că nu statul există pentru cetățean, ci invers.

Să nu intrăm adânc în teoria statului, că ne rătăcim. S-au scris biblioteci întregi pe această temă. În orice enciclopedie statul este definit drept o „organizație care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere, este titular al suveranității și personifică din punct de vedere juridic națiunea”. În toate definiţiile suntem avertizaţi că „din punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituție separată care poate să reflecte mai mult sau mai puțin interesele societății”. Evident, nu există o teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat din care cauză „dezbateri despre natura, formele, funcțiile statului existând și astăzi în cercurile specialiștilor din diverse domenii” (politologie, drept, sociologie, filozofie).

Să reținem un detaliu: să nu confundăm statul cu societatea; la un moment dat, interesele societății nu coincid cu cele ale statului. De exemplu, o societate săracă intră în conflict cu un stat care-o jefuiește prin impozite exagerat de mari. Simplificând datele problemei, putem spune că statul se constituie în baza unui contract cu societatea. Astfel, cetăţenii se adună într-un moment istoric favorabil şi bat palma: facem un stat. (Noi l-am făcut acum 22 de ani.) Se înțeleg ce fel de Guvern şi Parlament formează, pe cine-i aleg acolo, ce salariu le plătesc pentru serviciile prestate societății, de câtă poliţie şi puşcării au nevoie, de câţi securişti, funcționari, diplomați, medici ş.a.m.d. În contract se mai stabilește că oamenii statului nu au voie să fure, să încalce legile, să ne taie din drepturile noastre, iar noi, la rândul nostru, ne obligăm să le plătim la timp salariile, să nu-i încurcăm să-şi exercite atribuţiile, să respectăm legile. Şi dacă ambele părţi îşi respectă obligaţiile asumate, statul funcţionează normal şi cetăţenii nu au mari pretenţii faţă de el. Dacă însă, după semnarea contractului, oamenii statului încep a se porci, se pun pe furat, le limitează drepturile cetățenilor, atunci apar conflicte între societate și stat, iar cetățenii pot pune chiar problema rezilierii contractului cu statul. Fiindcă el e primar, cetățeanul, iar statul e secundar. Asta nu prea înțeleg stataliștii noștri, cei mai înfocați.

În această ordine de idei, îmi amintesc despre o poveste cu tâlc. Cică într-un sat anume (să zicem, la Truşeni), primarul s-a înţeles cu un grup de romi ca aceştia să vopsească gardul primăriei. Au încheiat contractul, au stabilit termenul şi plata. După ce au terminat, romii merg la primar să-şi ridice banii. Primarul, surprins, le spune: staţi, fraţilor, dar voi aţi vopsit gardul numai pe dinafară, adică numai pe o parte. Romul-şef atunci scoate contractul, i-l bagă primarului sub nas și-i zice: dom` primar, să avem pardon, dar noi am respectat cu stricteţe prevederile contractului. Iată ce scrie în contract: „noi, ţiganii, pe de o parte şi primăria, pe de alta, ne angajăm să dăm gardul cu var… Ce mai vrei de la noi, mânca-ți-aș ochii, noi ne-am făcut partea noastră…”.

…Uneori mi se pare că şi contractul nostru cu statul nostru a fost încheiat cu unele greşeli… Acum ele devin vizibile, nasc contradicții, mitinguri, marșuri… Iată de ce, articolele din Constituție care se referă la stat și la drepturile fundamentale ale cetățenilor trebuie citite (și înțelese corect) de către ambele părți, iar statul trebuie să înțeleagă că nu are dreptul să ne interzică nouă, cetățenilor, să cerem rezilierea contractului. Cu atât mai mult atunci când contractul a fost făcut greșit, iar noi, cetățenii, am vopsit partea noastră de gard…