A fost nevoie de câteva săptămâni bune de lucru asiduu, de colaborare cu jurnaliștii de aici, de scurte (dar, vai!, cât de importante pentru mine) discuții cu fondatorul ziarului, ca să prind încredere în capacitățile mele.
De atunci au trecut doar trei ani, dar care s-au scurs ca zece. Am trecut, alături de coechipierii mei, care mi-au devenit prieteni, prin multe încercări, iar cea mai mare dintre acestea a fost, cu siguranță, ziua de 30 octombrie 2014 și perioada ce i-a urmat.
Nu mai intra Constantin Tănase în redacție să ne zică ce subiecte ne-au scăpat, care titlu nu sună bine pentru ziar, nu ne mai lăuda cu vocea lui caldă și nici nu ne mai spunea glume adunate din poporul pe care l-a iubit atât. Dar ne-a lăsat textele lui, ca o Biblie a jurnaliștilor, mereu actuale, mereu aici, ca să ne dea un sfat.
Trebuie să recunosc, acum, de fiecare dată, în fiecare seară de joi, când trimit ziarul la tipografie, mă întreb „Oare ce ar fi zis domn’ Tănase? Oare am făcut totul bine? Oare nu-l dezamăgim de acolo unde e el?”.
Desigur, ziarul TIMPUL nu va fi niciodată la fel fără El. Totuși, îmi dă puteri gândul că tot El ne-a ales și ne-a învățat să fim oameni ai TIMPUL-ui. Iar noi, copiii lui, avem onoarea de a-i continua lupta.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
