Gheorghe Erizanu publică pe blogul său de editor (http://erizanu.cartier.md) – dar şi pe domeniul Facebook al editurii Cartier (via Twitter) – un eseu preluat din revista Sud-Est Cultural, înţeleg (pe site-ul revistei încă nu există). Dacă textul ar fi rămas în Sud-Est probabil că nu ar fi aflat mai nimeni de el, dar prin gestul său generos Gheorghe Erizanu îi dă o şansă… dumnealui ştie mai bine dacă meritată sau nu. Este un text psihanalizabil, veninos, făţiş răutăcios, nociv, scris – evident – cu intenţia de „a rade”, nu a ridica o problemă sau a lua în discuţie o mişcare, o direcţie literară, un fenomen sau – să zicem – o temă care-i uneşte pe scriitorii despre care scrie cu atîta invidie. Mircea V. Ciobanu a observat că despre tinerii scriitori basarabeni se scrie cam prea „de bine” în România (şi în presa de specialitate, şi pe site-uri & bloguri) şi probabil că s-a gîndit să pună lucrurile la punct de pe Bîc, urcînd undeva foarte sus şi uitîndu-se la „noul val” ca la nişte microbi (aşa le trebuie dacă se complac în underground, nu?). Ideea eseului său (care e foaaarte lung) e că „noii prozatori” sunt mai mult amatori decît profesionişti, că se bazează pe tematică şi pe social (adică pe fond, cum ar veni) şi că neglijează stilul (adică forma). Pentru susţinerea ideii sale năstruşnice Mircea V. Ciobanu citează sîrguincios din Ana Blandiana şi din „şcoala de la Bălţi”, care pur şi simplu nu prea există pentru cei despre care scrie cu dinţii încleştaţi. MVC-ul mai trunchiază nişte tineri critici români (vreo 2-3, apropo – nu dintre cei mai răsăriţi), din care oricum culege doar fragmentuţele „negative”, chiar dacă restul articolului din care citează e „de bine”. Pentru MVC, Vasile Ernu, poate cel mai bine integrat scriitor basarabean în România (a iniţiat colecţii, a lucrat la cele mai mari edituri din România, a organizat festivaluri literare pe ambele maluri), e un „inadaptat funciarmente”, iar ceilalţi tineri scriitori basarabeni sunt frustraţi, complexaţi, superficiali şi cam kitsch, zice MVC (sau sugerează? subtil, fireşte, ca-n poanta cu „Vasile-anticapitalistul” – ahahahah, ce „ne-am mai rîs”). Dumitru Crudu e naşpa pentru că a cam chiulit de la lecţii, „din cîte îmi imaginez”, îşi închipuie teoreticianul, iar Iulian Ciocan e la fel de nasol pentru că n-a chiulit – şi asta în două enunţuri alăturate. Pavel Păduraru vrea în permanenţă să epateze, de Constantin Cheianu doar aminteşte, pe Baştovoi îl expediază în doi timpi şi trei mişcări, de Mitoş Micleuşanu nici măcar nu-şi aminteşte (fiindcă nu cred că n-a auzit de el, poate că nu l-a citit, dar asta nu e problema lui Mitoş), de Ernu zice c-a ratat exact cartea sa cea mai bună şi-i tot dă cu estetismul – da şi socialul – nu, dînd exemplu de literatură adevărată citînd „chiar arbitrar”, cică, din Dan Lungu, procedeu pe care sunt sigur că Dan nu l-ar agrea veci, asta cu citatul cu „aşa da” e o şmecherie chiar penibilă. Cît despre teoria literară pe care MVC se simte mai stăpîn decît urmaşii urmaşilor lui Ştefan cel Mare pe Moldova, vai de mine, acolo e o negură înceţoşată şi încă pe timp de noapte, să spunem doar că nici unul, dar absolut nici un scriitor despre care MVC spune atît de convins că-s 90-işti nu e şi n-a fost vreodată aşa ceva! În concluzia eseului Mircea V. Ciobanu se uită în oglinda sa şi mîngîie mustaţa pe care i-o arată oglinda din faţă. Bravo, fecior! Ce băiat chipeş, ce tînăr frumos, ce critic dăştept şi talentos! Eseul lui Mircea V. Ciobanu e un text tendenţios care nu face bine nimănui, dar care aminteşte de existenţa lui Mircea V. Ciobanu. Mircea V. Ciobanu există şi asta vor spune toţi cei care se vor revolta pe textul său maliţios şi nedrept. Tinerii scriitori basarabeni chiar au un cuvînt de spus şi asta şi fac: scriu şi publică la cele mai importante edituri din România şi din R. Moldova (în Moldova mai rar, pentru că editorii basarabeni preferă să publice scriitori mediocri, dar români născuţi în România, în loc să-i susţină pe scriitorii basarabeni, care ar vrea să publice acasă, dar, fiind respinşi, se mulţumesc cu marile edituri din România). E adevărat că prozatorii se maturizează mai tîrziu decît poeţii, aşa că scriitorii „raşi” – pe nedrept! – de MVC au tot viitorul în faţă, chiar dacă s-au afirmat deja cu cărţile publicate şi, adesea, şi traduse, dar de multe ori şi datorită atitudinii lor. Şi să răspund şi la întrebarea pe care Mircea V. Ciobanu mi-o adresează direct, dacă se poate scrie fără complexe, „pur şi simplu, bine şi… din plăcere”. Răspunsul e „da”, doar că nu merită. Pentru că abia atunci ar fi vorba de amatorismul care s-a lipit de el în eseu ca un virus. Un scriitor nu e un critic literar şi nici nu trebuie să fie! Un scriitor are trăiri intense, sentimente, puncte forte, dar şi stări contradictorii, frustrări, complexe, slăbiciuni, nu e un Gigi Becali care se plictiseşte la palat şi se gîndeşte ce aroganţă să le mai facă celor din presă. Scriitorii sunt şi ei oameni, aproape ca şi criticii literari.
Mihai Vakulovski
