NOUA DRAMATURGIE BASARABEANĂ. Un şuvoi de aer proaspăt

Nu mai vorbeşte scriitorul, ci personajul său care ne povesteşte despre cum o vede el pe autoare, dar mai ales ne face părtaşi la aleanul pe care i-l nutreşte creatoarei textului. Personajul monodramei Marianei Starciuc este conştient că este un „om de hârtie”, vorba unui scriitor rus, dar, cu toate acestea, limitele livreşti nu-l împiedică să se îndrăgostească până la uitare de sine de fata „aşezată pe pervaz, cu notebook-ul în faţă”. Este, desigur, o dragoste nefericită. Nefericită pentru că el e infirm, fiind o victimă a unui accident de maşină, în urma căruia a rămas ţintuit pentru toată viaţa într-un „scaun cu rotile”. Din această cauză, acesta nu îndrăzneşte să-şi deschidă sufletul clocotind de patimi în faţa fetei care scrie la geam chiar piesa în care tânărul fără picioare trăieşte o mare dramă. „Aţi crezut povestea?”, ne întreabă un pic mai la vale tânărul nefericit. Ca tot el să ne mărturisească pieziş că adevărul e complet altul, după care ne înşiră o altă istorie, precum că ar fi o progenitură a unei mame secretară de partid şi a unui tată savant dus cu pluta sau cu… mandolina, la care îi plăcea să „drăngăne noaptea întreagă”, ca, într-un final, să aflăm că ne-a pus bărbi şi de data asta, după care se apucă să ne ducă iar cu zăhărelul, zicându-ne că a întâlnit-o pe ea pe litoral, după ce aceasta „a apărut aşa… din senin, de nicăieri… din mare”. Când eram gata să luăm de bună această istorie, ne arată iar ciuca, lăsându-ne cu ochii în soare. Şi atunci cine ar fi el cu adevărat? „Sunt un rod al imaginaţiei ei”, ne spune chiar personajul monodramei Marianei, care de un singur lucru este sigur într-o lume vidată de identitate – că o iubeşte pe ea. 

Ei bine, dacă am încadra înţelegerea piesei Marianei Starciuc doar în limitele acestei interpretări, i-am face o mare nedreptate, pentru că adevărata tematică a Geamului nu este una postmodernistă, ci este una feminină, strict feminină, chiar şi dacă femeia nu scoate o vorbă până la final şi cel care vorbeşte este doar el. Dar, cu toate că cel care ne vorbeşte este un mare singuratic şi ne povesteşte de ce şi în ce fel este singur, el este, totuşi, un personaj de hârtie. Or, fiind un personaj inventat, el a împrumutat şi dramele autoarei, a împrumutat şi nefericirea ei, nu a Marianei Starciuc, fireşte, ca persoană (eu sper că, în realitate, Mariana să fie un om împlinit), ci a personajului care, în piesa Marianei, se declară autoarea textului. Ajunşi în acest punct, trebuie să amintim încă o dată că tema principală a monodramei Marianei este singurătatea femeii. O singurătate pe care aceasta o poartă cu sine aşa cum ai purta un bolovan în geantă. O singurătate de care nu poate să scape, fiindcă nu reuşeşte să-l facă real pe bărbatul pe care-l vede zilnic în clădirea de vizavi de ani de zile şi în aceasta şi constă drama sa ca femeie. Limitele ei sunt limitele imaginaţiei ei sau ale lui. Între ea şi el se cască un spaţiu fictiv ca o prăpastie şi asta îi şi împiedică să fie împreună.

Întrevedem în subtextul piesei dezamăgirile unei femei singure şi nefericite că nu a putut pleca de la geam şi nu a rupt-o cu fantezia şi aşa a ratat întâlnirea cu bărbatul care-i era predestinat.

Una peste alta, piesa Marianei e scrisă într-un stil alert, hipertonic, se citeşte foarte uşor, este dinamică şi te captivează. Din ea s-ar putea face un spectacol foarte interesant despre relaţia imaginară dintre un bărbat şi o femeie care nu s-au cunoscut niciodată. Ar fi foarte actual şi în lumina virtualizării tot mai intense a vieţii noastre, inclusiv a celei sentimentale, când preferăm legăturile internautice celor reale.
După ce am terminat lectura piesei Marianei Starciuc, am rămas cu senzaţia că am citit o monodramă a unui dramaturg foarte promiţător. Mariana este unul dintre liderii incontestabili ai noului val de dramaturgi tineri basarabeni foarte talentaţi, care aduc în teatrul basarabean teme şi subiecte noi. Se pare că prin acest text, dar şi prin altele pe care le-a lecturat la ateliere, Mariana Starciuc a reuşit să deschidă geamul dramaturgiei noastre, aerisind-o cu un şuvoi de aer proaspăt.