După ce am patinat o vreme pe treptele lunecoase ale scării, m-am aşezat la coadă, suportând cu stoicism privirile maliţioase ale câtorva tipi gomoşi din faţa mea. L-am îndemnat pe Andrei să-şi scoată geaca patinată şi să ia o tavă roşie, dar tipii nu au revenit la sentimente mai bune. Cu geaca într-o mână şi cu tava în alta, Andrei se clătina de pe un picior pe altul în faţa galantarului cu mâncare, dosit sub aburi. În timp ce băieţii ăia deştepţi ne măsurau din cap până în picioare, eu m-am întors iute spre poet şi i-am şuierat în nas:
– Bă, Andrei, am îngăimat eu, numai ceea ce o să-mi iau eu o să-ţi iei şi tu, pentru că, de data asta, nu am prea multe grăunţe la mine. Poetul a dat din cap fără entuziasm, dar nu a crâcnit.
– Daţi-mi trei sute de grame de sfeclă roşie, două sute de cartofi prăjiţi şi o ciorbă de fasole, m-am adresat unei blonde subţiri şi înăcrite.
Pe când eu mă apropiam de casă, poetul s-a strecurat prin spatele meu, către masa de lângă fereastră. În buzunar aveam 50 de lei şi nici un sfanţ mai mult, dar după calculele pe care le-am făcut în gând, banii ăia trebuiau să-mi ajungă pentru a-mi plăti consumaţia mea şi a poetului. O altă părere însă avea fata fâşneaţă, cu o scufie sidefie în cap, din spatele casei, care îmi ceru şaptezeci de lei.
– Cum aşa?, am rămas eu cu ochii cucuviţi. Mi se pare că aţi încurcat ceva. Ia mai calculaţi o dată. Sau, poate, vreţi să-mi puneţi bărbi?, m-am luat eu, nici una, nici alta, de fată. Unde mai pui că şi mâncarea dumneavoastră nu e tot timpul proaspătă.
– Ei aş, se strâmbă tipa la mine, şi-şi aruncă mâna în spatele meu. La noi mâncarea tot timpul e proaspătă. Mi-am plimbat ochii de-a lungul braţului ei semidezgolit până aproape de tejghea şi acolo am dat de amicul meu Andrei, care e unul dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, dacă nu cel mai bun, conform unor critici literari din Bucureşti, şi am văzut că acesta înşfăcase o pârjoală din oală. Nici măcar nu o pusese în farfurie. O ţinea în mâna dreaptă şi picăturile de grăsime îi năclăiau degetele, nărăvind să-i pătrundă sub mânecă.
– Da pârjoala aia de vită cine o să mi-o plătească?, se răsti tipa la mine şi abia atunci eu am observat că ţâţele ei erau gata să-i spargă salopeta ninsă. Sau domnul nu e cu dumneavoastră?
O altă chelneriţă mergea pe urmele poetului cu un mop în mână. Nici vorbă, Andrei era unul dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale. Mai puţin, cu ultima sa carte. În privinţa ăsteia, părerile criticilor erau împărţite. Dar mie îmi plăcea şi ultima. Pe undeva, chiar o preferam celorlalte cărţi ale lui Andrei.
Poetul hăpăia pârjoala stând cu spatele spre noi. Pârjoala aia care făcea 25 de lei.
Tipa mă privea amuzată în timp ce eu mă scobeam prin buzunare. Nu, acestea îmi erau complet dezumflate. Ce mai încolo şi încoace, trebuia să renunţ la ceva. Mai puţin, la pârjoala pe care poetul deja o mâncase. Puţin câte puţin, mi-am golit tava, până când blatul ei a rămas pustiu. În clipa când Andrei trecu la ciorbă, m-am aşezat pe scaunul din faţa sa şi m-am uitat cum îşi ridică farfuria la gură. Nu ştiu de ce, dar ciorba îi plăcea s-o soarbă ca pe o cană cu ceai.
Nişte băieţi cu cercei în urechi s-au oprit din mestecat şi se uitau la poet.
– M-o fi recunoscut de pe sticlă, se bucură poetul de atenţia pe care i-o acordau tipii.
Deodată, Andrei s-a sculat în picioare şi mi-a explicat în pripă că ar trebui să fugă, dacă nu vrea să rateze o întâlnire cu un critic literar care îl aşteaptă la barul Uniunii, ca să-i recenzeze un nou manuscris de-al său de poezie. După ce îşi scoase manuscrisul pătat cu cafea din geantă şi mi-l arătă, a întins-o grăbit afară, lăsându-mă singur la masă, în faţa blidelor sale goale şi murdare.
Le-am adunat pe tavă şi le-am cărat la bucătărie. După care m-am pornit şi eu spre ieşire, completamente lihnit de foame.
