Umilim şi suntem umiliţi. Ne umilim apropiaţii sau subalternii, îi umilim cu o plăcere sadică, nebună, sălbatică; jubilăm să-i vedem căzuţi în genunchi; abia aşteptăm să-i vedem cum se frâng şi încep să ne pupe mâinile. Ei depind de noi. Un singur cuvânt de-al nostru îi poate lăsa fără servici, pe drumuri, îi poate jefui de speranţe şi iluzii, îi poate arunca într-o deznădejde fără margini. Numai să ne treacă cu ceva pe dinainte că îi vom face chiseliţă şi ei ştiu asta. Nu ratăm nicio ocazie de a-i face conştienţi cine e aici bossul. Îi umilim răcnind la ei. Ştiind că nu vor îndrăzni să riposteze, pentru că dacă ne vor contrazice o să-i măturăm în stradă. Viitorul lor depinde de mărinimia noastră nemăsurată. Ei nu trebuie să uite asta nici pentru o clipă. Iar dacă vor uita, noi o să-i tragem de picioare, în jos. De aceea, ei se umilesc singuri: denunţându-se şi denunţând, linguşindu-se şi purtându-se cu noi ca și cu o bubă coaptă.
În foarte multe instituţii din Chişinău, comuniste sau democratice, ai putea vedea următorul tablou: oameni care umilesc şi oameni care umblă în genunchi, cu capul plecat şi cu privirile stinse şi atunci te întrebi în ce dracul oare mai constă diferenţa între oamenii de ieri şi cei de azi, între oamenii care promovează noul şi între nostalgicii după Uniunea Sovietică, între cei care pledează pentru integrarea europeană şi între cei care luptă pentru refacerea imperiului rus, odată ce, o bună parte dintre ei, nu toţi, fireşte, dar o bună parte, pun în capul mesei umilirea subalternilor şi a celor care depind de ei. Că o fac comuniştii, nu mă miră, dar că o fac şi unii unionişti sau europenişti, asta nu o pot înţelege. Dar o fac şi ei. Am plecat o dată dintr-o redacţie proeuropeană şi românească cu senzaţia că şefii acesteia iubesc foarte tare Basarabia (sau România), dar nu şi pe basarabeni (sau pe români), altfel, de ce şi-ar fi tratat angajaţii ca pe nişte sclavi, umilindu-i şi dispreţuindu-i?
Nu vrem salarii mai mari. Nu vrem bani cu lopata. Vrem doar un singur lucru: să nu fim luaţi de proşti şi să fim şi noi trataţi cu respect şi demnitate. Măcar de aceea că împărtăşim aceleaşi valori, măcar de aceea că avem aceleaşi idealuri, măcar de aceea că luptăm pentru aceeaşi cauză. Oare cerem prea mult?
