Op-Ed. Anatol Țăranu: Reunirea germană și românească. Convergențe și diferențe

„Doar pe această cale, prin integrarea în economia și piața internă a României, se rezolvă rapid și cardinal problema dezvoltării economice a Moldovei la est de Prut, se va înregistra un salt calitativ al nivelului de viață al populației, va fi pus un punct definitiv coșmarului aspirațiilor imperialiste ale Moscovei asupra acestui teritoriu. Prin refacerea unității naționale românești zona la est de Prut va înceta să fie un focar de instabilitate geopolitică, prefăcându-se într-un factor de securitate garantată în spatele Ucrainei…”.

Interesele geopolitice ale marilor puteri au determinat, după Al Doilea Război Mondial, starea de dezbinare pentru două mari națiuni europene, cea germană și cea română. O stare nefirească, contrară logicii istorice de existență și dezvoltare a națiunilor europene. Acest alogism istoric nu are cum să continue la infinit, repararea lui ține doar de timp. Cazul restabilirii unității naționale a Germaniei vine doar să confirme imuabilitatea acestei verosimilitudini istorice.

Unionismul german și alte unionisme, reușite și mai puțin reușite

Mișcarea unionistă românească susține ideea reunificării Republicii Moldova cu România invocând identitatea cultural-lingvistică dintre băștinașii celor două state, și pornind de la istoria comună a românilor-moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului, până în 1812, între 1918 și 1940 și între 1941 și 1944. Unul din argumentele forte ale unioniștilor români face referință la modelul reunificării germane din 1990, care a marcat profund istoria Europei în perioada de după terminarea Războiului Rece și a servit ca exemplu edificator de înlăturare pe cale pașnică a nedreptății istorice în raport cu națiunea germană.

De remarcat, că unionismul din România și Republica Moldova nu este un fenomen cu totul deosebit, el făcând parte din numeroase unionisme existente în Europa și în lume pe parcursul perioadei istoriei contemporane. Cel mai recent unionism, care a reușit, este cel german, precum au reușit și mișcările unioniste ale Yemenului și Vietnamului în Asia. Este tot atât de adevărat că istoria cunoaște și numeroase unionisme care au eșuat. Printre cazurile de eșecuri unioniste pot fi enumerate cel al Austriei cu Germania din 1918, numeroasele tentative eșuate de unire dintre mai multe țări arabe, cazul Coreii, a Ciprului cu Grecia, Macedoniei de Nord cu Bulgaria, s.a.

În cele mai multe dintre cazurile unioniste eșuate la mijloc au fost forțele centrifuge, care s-au dovedit a fi mai puternice decât cele unioniste. Un rol deosebit l-a jucat și conjunctura internațională, care a fost defavorabilă, sau invers, a favorizat procesul unirii. Alături de cauzele obiective un rol cu totul deosebit în procesul unirii îl joacă pregătirea și determinarea clasei politice antrenate în înfăptuirea cauzei unității naționale, capacității ei de a deștepta și mobiliza poporul în numele idealului național.

Mai multe deosebiri decât asemănări, pe plan intern

Cazul unionismului românesc are anumite convergențe cu reunificarea Germaniei din 1990, ele servind argumente puternice în favoarea amplorii mișcării de reunificare a Republicii Moldova cu România. În ambele cazuri este vorba de un singur popor națiune, care vorbește o singură limbă ce stă la baza culturii naționale unice, având o istorie comună de veacuri.

Însă, față de modelul german de reunificare, modelul românesc înregistrează și anumite diferențe. În Germania de est sentimentul germanității nu a fost niciodată combătut de autoritățile sovietice, pe când în Moldova la est de Prut, politica sovietică era axată pe combaterea românismului identitar, înlocuit militant cu ideologia moldovenismului antiromânesc. În Germania de Est, spre deosebire de Moldova sovietică, nu a fost niciodată promovată o identitate națională diferită față de cea a celorlalți germani. Limba era denumită tot germană, minoritățile conlocuitoare reprezentau sub 2% din populație și nu erau colonizate recent de imperiul țarist sau de URSS, nefiind în poziție social-economică dominantă, cum era minoritatea rusă în Moldova. Spre deosebire de cazul populației Moldovei de Est în momentul prăbușirii URSS, atunci când s-a produs căderea zidului Berlinului, cvasi-totalitatea cetățenilor est-germani doreau și revendicau unirea.

Atitudinea diferită a Moscovei

Spre deosebire de modelul german de reunire, în cazul românesc, Moscova nu a acceptat și nu acceptă în continuare un asemenea scenariu. Și la nivel internațional, nicio mare putere occidentală – Statele Unite, Marea Britanie sau Franța – nu s-a arătat interesată de o asemenea evoluție. În plus, în România, cu atât mai mult în Republica Moldova, prin comparație cu Germania Federală, mult timp liderii politici erau foarte atenți fată de părerea Rusiei în privința unirii. Pe acest fundal s-au modelat și preferințele electoratului din cele două state de limbă română în această perspectivă.

Mai mult, deși ambele state cunoscuseră experiența comunismului după 1945, partea dreaptă și partea stângă a Prutului evoluaseră în direcții diferite în ce privește identitatea națională modernă. În România ceaușistă naționalismul organicist și exclusivist a înflorit în ultimele decenii de comunism, servind ca substitut al socialismului muribund. În RSS Moldovenească, exprimarea identității naționale a românilor a fost acceptată doar în limita moldovenismului, a cultivării sistematice a diferențelor fată de România și subordonării unui proiect care se dorea meta-etnic, de construcție a poporului sovietic.

Pregătiri pentru circumstanțe internaționale noi

Și din punct de vedere juridic clasa politică a Germaniei Federale a manifestat un maxim vizionarism în raport cu perspectiva reunirii țării. În Constituția Germaniei de Vest exista o prevedere care stipula că, în cazul în care alte teritorii vor manifesta dorința de alipire la Germania Federală, Constituția făcea valabilă această posibilitate pentru toate părțile care au aderat. Deci, din punct de vedere pur juridic, această prevedere a Constituției vest-germane a simplificat maximal procedura legală de unificare a țării, totodată fiind o manifestare plenară a voinței de a ține ușa deschisă pentru unire a germanilor în toate timpurile. Spre deosebire de Germania, Constituția României nu trimite românilor din stânga Prutului același mesaj încurajator de reunire.

Precedentul reunificării Germaniei nu poate și nici nu trebuie repetat mecanic de către români. Dar lecția germană urmează să fie învățată temeinic de politicienii de pe ambele maluri ale Prutului. Unificarea Germaniei a devenit posibilă într-o conjunctură internațională excepțională, când a căzut Uniunea Sovietică, iar influența geopolitică a Moscovei a slăbit dramatic. Însă la acel moment, clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului, spre deosebire de cea germană, a venit total nepregătită pentru înfăptuirea Unirii, ratând șansa istorică oferită de colapsul URSS. Doar peste treizeci de ani, prin declanșarea de către Rusia a războiului aventurier contra Ucrainei, iarăși se deschide o fereastră de oportunitate pentru cauza unității românești.

Cuțit sau scut în spatele Ucrainei

Astăzi Republica Moldova este statul bolnav al Europei, cu o societate dezbinată cronic pe criteriu identitar și lipsit de potență internă de dezvoltare durabilă. În acest stat mulți ani înainte va exista pericolul accederii la guvernare a forțelor politice antieuropene și pro-moscovite, fapt ce face improbabilă aderarea Republicii Moldova la UE. În plan geopolitic Republica Moldova potențial poate avea rolul uni cuțit înfipt în spatele Ucrainei în confruntarea ei cu Rusia imperialistă. Într-un asemenea stat generoasele investiții ale partenerilor de dezvoltare se consumă în van ca și apa turnată pe nisip, neproducând schimbări sistemice, doar menținând acest stat pe linia de plutire și care consumă resurse fără efecte de dezvoltare.

Unica cale de dezvoltare durabilă pentru Republica Moldova și poporul ei constă în revenirea „în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”, după cum fixează Declarația de Independență a Republicii Moldova din anul 1991, aceasta însemnând reUnirea cu România. Doar pe această cale, prin integrarea în economia și piața internă a României, se rezolvă rapid și cardinal problema dezvoltării economice a Moldovei la est de Prut, se va înregistra un salt calitativ al nivelului de viață al populației, va fi pus un punct definitiv coșmarului aspirațiilor imperialiste ale Moscovei asupra acestui teritoriu. Prin refacerea unității naționale românești zona la est de Prut va înceta să fie un focar de instabilitate geopolitică, prefăcându-se într-un factor de securitate garantată în spatele Ucrainei. Pentru a pune în practică acest deziderat clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului are nevoie de o politică bine cântărită și inteligent aplicată, ceea ce va face România reîntregită, iar națiunea română reunită în hotarele istorice firești.