La urma urmei, cu o năzdrăvănie mai mult, cu o năzdrăvănie mai puţin — ce mai contrează?
Politica struţului, pe de-o parte, şi netezirea pe cap, pe de altă parte, a celor pe care în unele circumstanţe îi numim separatişti, iar în altele — parteneri de negocieri şi-a spus cuvântul. Or, nu întâmplător se zice că, oricât ai hrăni lupul, el totuna spre pădure priveşte. Iar faptul că liderii transnistreni şi stăpânii lor de la Kremlin sunt aidoma unei haite de lupi, care îşi arată colţii cu orice ocazie, nu mai cere confirmare.
Vizitele nenumărate ale emisarilor ruşi la Tiraspol, deseori în pofida bunului-simţ şi în ciuda autorităţilor de la Chişinău, avansurile date de primele persoane de la Moscova, inclusiv şi în ceea ce priveşte o recunoaştere a statalităţii rmn, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, nu puteau să se soldeze cu altceva decât cu această lege pe cât de obraznică, pe atât de reflectoare a relaţiilor dintre cele două maluri ale Nistrului. Odată şi odată această politică duplicitară a Moscovei, această joacă de-a mâţa cu şoarecele trebuia să se termine cu naşterea a ceva palpabil.
Dar ce vorbesc eu despre cei din alte părţi, care, la o adică, îşi apără interesele lor meschine şi velicoruse, dacă nici cei de pe malul drept, în marea lor majoritate, nu sunt mai breji. Exploatată la maximum, în perioadele preelectorale, „tema transnistreană” nu zic că este aducătoare de voturi, dar este menită să toarne ceva apă la moara celor care mai cred, cu naivitate, în posibilitatea reîntregirii republicii, care de facto este ciopârţită.
Nu o să ascund faptul că eu, ca cetăţean care trăieşte cu picioarele pe pământ, dar nu cu capul în nori, am înţeles de foarte multă vreme că rezolvarea acestei probleme este imposibilă, oricât de frumoase ar fi intenţiile şi oricât de sofisticate ar fi scenariile. Este de ajuns măcar odată să treci, bunăoară, podul de la Rezina la Râbniţa ca să-ţi dai seama că politica mare este neputincioasă în astfel de cazuri, iar diplomaţia populară (ex-premierul Vlad Filat a încercat, printre altele, şi una, şi alta) nu are efect atunci când lucrurile au mers mult prea departe.
Bănuiesc că acest lucru îl înţeleg şi mulţi politicieni, dar dorinţa de a stoarce dividende şi din piatra seacă îi face să vocifereze idei în care nu mai cred demult. Pe de altă parte, de ce nu s-ar purta bădărăneşte liderii de la Tiraspol dacă sunt trataţi la egal cu „colegii” de la Chişinău, dacă merg la Viena sau Berlin cu paşapoarte moldoveneşti (sau, poate, totuşi ruseşti?), dacă pentru „îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două maluri ale Nistrului” li se bagă pe gât bani europeni, care ar putea avea o destinaţie mai acătării, dacă în capitala de pe malul Bâcului au o întreagă armată de susţinători şi avocaţi, începând cu babele de la bucătărie şi terminând cu ditamai parlamentari.
De ce nu şi-ar face de cap cei de la Tiraspol, dacă „măriile” lor sunt tratate ca un ou clocit, care la spargere ar elimina un miros urât de tot sau care, aidoma unui copil alintat, bate din picioare la orice tentativă de a-l aduce „pe linia de plutire”. Or, nu întâmplător, niciunul din scenariile propuse de organismele implicate în rezolvarea diferendului nu este agreat în partea stângă a Nistrului, cu excepţia celor care vizează o relaţie specială dintre Moscova şi Tiraspol. La o adică, fie vorba între noi, bine că separatiştii nu agreează, printre altele, federalizarea, fiindcă ar fi vai şi amar de capul nostru.
Şi încă ceva. Atunci când Igor Smirnov nu a fost reales în funcţia de aşa-zis preşedinte al aşa-zisei rmn ziceam că nu este exclus că o să vină timpul când o să „plângem” după acest personaj de-a dreptul odios, după acest ţap, care ne-a băut atâta sânge. Nu ştiu de ce credeam că acest om rău şi hapsân, venit la noi de pe aiurea, preocupat mai mult de îmbogăţirea personală decât de promovarea intereselor populaţiei căzute în capcană, era un pericol mai mic decât mai tânărul, dar absolut enigmaticul Evghenii Şevciuc, născut, printre altele, nu în Extremul Orient, dar la Râbniţa.
Nu pretind, Doamne fereşte, la rolul de oracol, dar se pare că presupunerile mele cele mai pesimiste se materializează. Încă nu a expirat primul mandat al lui în fruntea enclavei, dar Şevciuc a reuşit performanţa de a înrăutăţi relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol, a putut să toarne benzină şi în rugurile, care parcă erau pe cale de a se stinge, a omorât, fie şi indirect, oameni şi, ce e mai important, ne-a dat de înţeles tuturor că toate castelele de nisip construite pe malul drept vor fi năruite fără nici o remuşcare de cei de pe malul stâng. Drept confirmare vine şi această dătătoare de pesimism „lege” cu privire la frontieră. Chiar mi-e interesant, ce o să urmeze?
Autor: Victor Cobăsneanu
Sursa: Observatorul de Nord
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
