„Orga este perla Chişinăului”

– Dragă Larisa, trebuie să recunosc că m-a mirat căldura din Sala cu Orgă. Este o legitate sau o întâmplare?

– Păi este primăvară, totuşi. Dar şi iarna ne străduim să menţinem căldura – o facem, înainte de toate, pentru Orgă, care e un instrument foarte sensibil. Potrivit actelor tehnice, indiferent de anotimp, Orga noastră are nevoie de temperatură constantă, de 21 de grade. Deşi, după ce „Termocom” a majorat preţurile pentru o gigacalorie, mai închidem robinetul – facem economii…

– Apropo de economii, în ultimii douăzeci de ani, banii sunt cea mai mare problemă pentru instituţiile de cultură. Cum vă descurcaţi?

– Nu vreau să mă plâng, „descurcatul” face parte din viaţa noastră. Statul ne subvenţionează în proporţie de 55%, restul câştigăm din vânzări de bilete şi, foarte rar, din închirierea sălii. Spun „rar”, deoarece noi nu suntem o sală polivalentă, aici nu se dansează. De aceea, ne limităm la unele recepţii şi, din când în când, la înregistrarea civilă a căsătoriilor, pentru cei care vor să-şi unească destinele pe fundalul muzicii interpretate la Orgă. O facem, însă, preponderent pentru artişti, nu am transformat asta într-un business curent.

– Sunt, cumva, doar catolicii cei care solicită Orga pentru căsătorii?

– Nu, vin şi ortodocşii. S-au modernizat şi moldovenii şi chiar mă bucur când, la unele nunţi, ni se solicită un quartet care să cânte la început. E un fel de „mers în popor” al muzicii clasice şi mă bucură acest fenomen, pentru că nu poţi şi nu e bine să închizi muzica academică în doar patru pereţi…

– Ce mai vrea, în afară de temperatură constantă şi linişte, Orga?

– Orga este un organism viu. Regretatul Nicolae Romaşco – care, apropo, era meşter „cu acte în regulă”, fiind trimis de Ministerul Culturii, cu bani de la SOROS, să studieze la fabrica din Krnov din Cehia, unde se fabrică orgile -, spunea că acest instrument simte persoana care îngrijeşte de el. Ca să fii acceptat de orgă, trebuie să fii curat la suflet şi să o iubeşti – poate că această sensibilitate vine din faptul că e un instrument care a coborât din Biserică. Oricât de modernă ar fi Europa de astăzi, nu vei găsi o biserică catolică fără orgă. Pentru Chişinău, însă, Orga este o perlă şi mereu mă gândesc cu respect la oamenii care, în anii ’70, au avut ideea de a instala aici o orgă.

– Totuşi, se ştie că Sala cu Orgă a fost un capriciu al fiicei lui Ivan Bodiul, prim-secretar al CC al Partidului Comunist al Moldovei de atunci…

– Eu vreau să cred că a fost o coincidenţă fericită. Şi-apoi, sunt capricii care se fac doar de dragul propriei persoane şi capricii care lasă capodopere pentru posteritate. Sala cu Orgă din Chişinău este din a doua categorie.

– Când am intrat în Sala cu Orgă, am trecut printre schele, chiar şi leii sunt ascunşi de ochii lumii. Cum merge activitatea ta de constructor?

– Păi merge în paralel cu activitatea mea artistico-managerială . De câţiva ani, am devenit şefă de şantier, dar mi-a prins bine – când am făcut reparaţie acasă, ştiam deja de câte categorii este cimentul… E adevărat că reparaţia Sălii durează; ideal ar fi să ne închidem pe vreo jumătate de an, să lucreze o echipă în interior şi una în exterior şi să punem punct. Dar, banii fiind puţini, suntem nevoiţi să lucrăm pe porţiuni şi, uneori, să o luăm de la capăt.

– În pofida acestei situaţii, afişele se schimbă în permanenţă în faţa Sălii cu Orgă. Acum, sunteţi în plin Festival Internaţional „J. S. Bach”…

– Ideea ne-a venit împreună cu maestrul Cristian Florea, prim-dirijor al Orchestrei Naţionale de Cameră, după unul dintre concertele dedicate lui Bach – de mai mulţi ani, organizăm concerte dedicate unui compozitor anume – şi mă bucur că, în sfârşit, iniţiativa noastră s-a materializat. Altminteri, aş fi rămas geloasă pe Leipzig, care în fiecare an organizează un „maraton Bach” de 24 de ore, timp în care, pe o piaţă, mai mute colective artistice îi interpretează, pe rând, muzica. M-a impresionat ideea, dar mai ales lumea, care asculta de la mic la mare. Acolo l-am şi descoperit pe Bach improvizat la… saxofon şi am ţinut să aduc aşa ceva şi la noi în festival.

– Unde trebuie să înveţi pentru a ajunge director la Sala cu Orgă, să ştii cum se organizează festivaluri?..

– Eu astăzi îi sunt foarte recunoscătoare mamei mele pentru că a insistat să studiez muzica, mai exact – vioara. Eram copil şi nu înţelegeam importanţa acestui fapt, deşi nu-mi displăcea. Dar mama cânta – şi mai cântă – în corul de la Operă şi mă vedea vioristă în orchestra de acolo. Mie, care am crescut la teatru şi vedeam tot procesul de creaţie, îmi părea normal să lucrez acolo, dar… exista o problemă. Pe atunci, spectacolele în Chişinău începeau la ora 19.30 şi, dacă era o operă cu trei-patru acte, mama venea acasă după miezul nopţii. Iar eu nu mă culcam până nu o vedeam pe mama acasă. Şi aşteptatul ăsta mi-a creat un fel de rezistenţă. Mi-am zis că nu vreau ca şi copiii mei să treacă prin aceeaşi aşteptare şi… m-am dus la Filologie, la Universitate…

– Iar azi şi tu, ca mama ta pe timpuri, te duci târziu acasă şi fiica ta, Constanţa, te aşteaptă…

– Fiica mea e mare deja. Este studentă în anul III, la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti. Face Economia Turismului Internaţional, este de sine stătătoare şi s-a dus departe de domeniile de activitate al mamei sau al bunicii. N-a dorit să studieze muzica, dar a absolvit Şcoala de Pictură. A făcut-o mai mult la insistenţa mea, dar se vede că aşa sunt copiii – trebuie să-i îndrumi pe o anumită cale, iar uneori chiar să insişti… Acuma şi ea îmi mulţumeşte pentru că, zice, „altfel privesc picturile, dar şi lumea din jur”.

– Ce faci ca, având fată mare, să arăţi ca o domnişoară?

– Nimic special, alerg şi muncesc. Mă dedic totalmente serviciului, ziua mea aici începe şi tot aici se termină. Indiferent dacă e o zi mai specială, când se deschide stagiunea – şi atunci îmi caut o rochie de gală în dulap – sau dacă e o zi mai obişnuită, când caut să asortez sacoul cu o pereche de blugi…

– Chiar aş fi curioasă să te vedem în blugi, pentru că imaginea ta publică e mai mult decât clasică…

– O să vă anunţ când îmi pun blugii ! Recunosc însă că, în cazul meu, cântarul înclină spre clasic… Când intru într-un magazin, merg imediat spre aceste modele – probabil că ele mă reprezintă, în definitiv – şi le cumpăr imediat, nu meditez prea mult. La fel se întâmplă cu bijuteria.

– Apropo, multe dintre bijuteriile pe care le porţi îmi amintesc de celebra pictoriţă mexicană Frida Cahlo, care era pasionată de inelele masive…

– Bijuteria vorbeşte despre caracterul nostru şi poate să spună multe despre o femeie. Eu, decât să port o bijuterie ordinară, mai bine nu port deloc. Îmi plac lucrările de autor şi nu e neapărat să fie din metale preţioase sau pietre scumpe. Poţi să găseşti la un preţ rezonabil lucruri bune şi originale. Dar, să nu credeţi că bijuteriile sunt singura mea pasiune! Într-un timp, am început să brodez în cruciuliţă. Îmi place şi să gătesc, atunci când am timp şi, pentru că nu obişnuiesc să repet meniurile, garnisesc totul cu multă creativitate.

– Care este cea mai mare realizare a ta?

– Dacă o exclud pe fiică-mea din „top”, atunci găsesc mai multe realizări. După Festivalul Bach, ne vom pregăti pentru a merge, în premieră, la Festivalul „George Enescu” – cu orchestra Naţională de cameră, cu Cristian Florea şi cu Ilian Gârneţ. Este un festival foarte prestigios şi a fost foarte greu de ajuns acolo. Dar am reuşit şi, pe 4 septembrie, vom susţine un concert la Ateneul Român. Pentru cariera mea de manager, este o victorie.