Femeia

Oxana Nantoi: „Nu poţi vorbi urât despre avion – avionul e un suflet viu”

– Oxana, dacă s-ar face un sondaj de opinie despre profesiile romantice, sunt convinsă că cea de însoţitoare de bord ar fi în top. Cât de mult corespunde realităţii această imagine romanţată a meseriei tale?
– Ştiu de acest stereotip. Romantismul în profesia noastră există, bineînţeles, dar nu chiar în măsura în care se vede de la sol… E romantic pentru că zbori şi, zilnic, cunoşti oameni noi. Altminteri, profesia noastră necesită o dăruire deopotrivă fizică şi morală – uneori te trezeşti foarte devreme, alteori te culci foarte târziu, ai curse de noapte şi aproape că nu ai un regim ca la ceilalţi. Trebuie să fii flexibilă şi sănătoasă, pentru că noi simţim mai mult ca oricine presiunea, atât la propriu, cât şi la figurat. Oamenii slabi nu rezistă, inclusiv pentru că, la rândul nostru, lucrăm cu oameni şi ei reacţionează diferit în aer. De aceea, este foarte important ca echipajul aeronavei să fie o echipă, ca o mare familie în care toţi sunt apriori buni. Doar atunci zborul e în siguranţă.

– Cine sunt mai conflictuali? Ai un clasament al pasagerilor?
– Nu putem vorbi de pasageri conflictuali, în niciun caz. Dar există pasageri mai „emotivi”, din această categorie făcând parte ruşii sau italienii. Cu ei este mai interesant de lucrat, dar şi mai dificil, într-o situaţie mai critică.


Foto: Liviu Dumitru

– Cum se devine însoţitoare de bord?
– Când am venit în aviaţie, în 1998, se mai practicau pilele. Dar în acel an „Air Moldova” (acolo am lucrat iniţial) şi-a propus să împrospăteze chipul companiei şi să ia băieţi şi fete tinere, care să cunoască limbi străine, nu fiice şi feciori de piloţi şi însoţitori de bord. M-am înscris în concurs şi am trecut. A urmat Şcoala de însoţitori de bord, care se află pe teritoriul Aeroportului, apoi cursurile de conversie, la care se învăţa tipul de aeronavă. Acuma e mai uşor să studiezi – poţi să-ţi plăteşti şcoala, care nu e deloc ieftină -, dar nu ai nicio garanţie că o companie va face casting şi te va alege anume pe tine…

– În ce măsură procesul de selecţie al însoţitorilor de bord este un casting?
– În cei trei ani de când sunt şefă de departament, am participat la angajarea a două ture de însoţitori de bord şi pot spune că este şi casting, candidaţii fiind aleşi inclusiv în funcţie de aspectul lor fizic. Dar nu căutăm modele pentru copertă de revistă – important e să aibă un chip plăcut. Zborul, pentru majoritatea oamenilor, este un factor de stres şi, atunci când interacţionează cu o persoană agreabilă, lor le este mai uşor. Pasagerii, mai ales cei cărora le este frică de zbor, ne urmăresc foarte atent fiecare mişcare, fiecare pas, dacă zâmbim sau ba şi, în funcţie de comportamentul nostru, reacţionează şi ei.

– Ce sunteţi mai mulţi – fete sau băieţi?
– La „Moldavian Airlines”, dar şi în celelalte companii, sunt mai multe fete: trei din 18, în cazul nostru. Se consideră o meserie feminină, fiindcă trebuie să oferim ceai, cafea, pe când misiunea noastră este siguranţa zborului. Experienţa noastră se estimează ca şi la piloţi, în ore de zbor – eu aveam 5055 la 1 ianuarie; nu prea mult, pentru că a trebuit să mă împart între avion şi birou. Iar când împingi cărucioarele cu mâncare şi băutură, care cântăresc câte 70 de kilograme, realizezi că eşti chiar mai puternică decât un bărbat!

– Din ce constă ziua ta şi a colegelor tale?
– Dacă nu avem zboruri, poate fi pur şi simplu o zi liberă. Ori avem cursuri de perfecţionare. Indiferent unde ne aflăm însă, trebuie să avem telefonul deschis, ca să fim informate pentru planificarea din ziua următoare sau pentru a putea fi găsite în caz de urgenţe. Există şi fetele din aşa-zisa rezervă care – coafate, machiate, cu uniforma pregătită – să se poată prezenta la bord în 60 de minute, în caz de necesitate. Astfel, „a arăta bine” a devenit un mod de viaţă pentru noi. În valijoara noastră sunt obligatorii peria şi pasta de dinţi, cosmetica, o cămaşă curată şi minimum două perechi de ciorapi.

– Ce crede fetiţa ta, Sofia, despre meseria mamei?
– Probabil, pentru că am zburat şi fiind însărcinată, la cei nouă ani pe care îi are acum spune că vrea să-mi păşească pe urme. Eu însă o conving să înveţe bine şi să-şi găsească un serviciu bun la sol. E o muncă grea, cu puţin timp petrecut acasă, nu-ţi mai rămâne putere să oferi dragostea şi atenţia necesare familiei. Iar familia este extrem de importantă. Cei de acasă lucrează, de fapt, mai mult decât noi. Pentru că ei ne aşteaptă, iar să aştepţi e foarte greu.

– Când urci în avion, te gândeşti că ai putea să nu te mai întorci?
– Te mai trece câte un gând, dar cu astfel de temeri nu poţi şi nici nu ai dreptul să urci la bord. Poate că ni s-au atrofiat sentimentele, cine ştie … Desigur că e o glumă. Suntem profesionişti în ceea ce facem şi suntem încrezuţi în profesionismul celorlalţi colegi atât de la bord, cat şi de la sol.

– Ce faci când, mai mult sau mai puţin diplomatic, eşti agăţată la bord?
– Zâmbeşti de o manieră în care bărbatul cu pricina să înţeleagă că nu vei permite o atitudine nepotrivită faţă de tine. Suntem şi actriţe, când trebuie!

– Să înţeleg că nu vi se întâmplă poveşti de dragoste în avion?
– Sigur că există pasageri care, zburând frecvent, au anumite simpatii faţă de unele colege. Dar nu am fost încă la vreo nuntă care să se fi înfiripat în zbor.

– Ce faci atunci când închizi, totuşi, telefonul?
– Timpul liber îl dedic fetiţei – încerc să fiu o mamă bună măcar atunci când sunt pe pământ. Facem temele împreună, mergem la plimbare. Dar telefonul nu-l închid. Doar că există nişte legi nescrise, pe care le cunosc şi colegii, şi rudele, şi prietenii – nu se telefonează după ora 9 seara, bunăoară, pentru că este foarte posibil să zbor la patru dimineaţă şi, deci, s-ar putea să dorm deja.

– Poţi spune că ai văzut lumea?
– Nu prea. Noi călătorim foarte mult, dar deseori nu vedem decât aeroportul. Avem preponderent curse dus-întors, fără staţionări prea lungi. În cele o ora-două dintre curse, reuşim să facem ordine în aeronavă şi… cam atât. Totuşi, graţie companiei, care ne oferă un bilet gratis pe an, am vizitat Atena şi, mai recent, Veneţia. E o minunăţie de oraş, de care m-am îndrăgostit din prima.

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *