Luni, 26 aprilie, deputaţii din primul Parlament urmează să se întrunească într-o şedinţă specială pentru a semna din nou textul Declaraţiei de Independenţă. Prilej de bilanţ, de numeroase şi necesare reflexii. Multe s-au schimbat în stânga Prutului, dar multe dintre dilemele de acum aproape 20 de ani au rămas aceleaşi. E mai mult decât o ironie faptul că, în acelaşi timp cu (re)semnarea Declaraţiei de Independenţă, cea mai fierbinte temă pe ordinea de zi este… prezenţa soldaţilor din RM la parada militară din 9 mai, organizată la Moscova! Dar să începem cu o reamintire.
Independenţa faţă de cine?
Apărut după Declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990 şi izvodit după eşecul puciului de la Moscova, declanşat la 18 august, textul Declaraţiei de Independenţă, semnat la 27 august 1991, a relevat confuzia de pe teren în ceea ce priveşte destinul ulterior al RM. Comportamentul parlamentarilor de la Chişinău în ziua votului istoric este o veritabilă hârtie de turnesol. La un moment dat, prezidiul legislativului se scindase în două părţi aproape egale în ceea ce priveşte interpretarea textului propus spre aprobare. Obiecţia opozanţilor era că documentul constituia o justificare a unirii RM cu România. Textul este epurat de o serie de aserţiuni ambigue sau de orice referire la unirea Basarabiei cu România din martie 1918 şi, în final, este adoptat cu 276 de voturi (74%), fără abţineri sau voturi împotrivă (esenţial este că, în Declaraţie, limba este denumită explicit „română”).
Aparenta unanimitate nu trebuie să inducă în eroare. În realitate, interpretările textului decupau la Chişinău două tabere. Pe de-o parte, cei care citeau Declaraţia de Independenţă ca independenţă faţă de Moscova, pe de altă parte, cei care o vedeau ca independenţă faţă de România. Pentru cei din prima tabără era o oportunitate pentru apropierea treptată faţă de Bucureşti, prin programe comune şi proiecte derulate simultan. Intră aici unioniştii graduali, cei care vedeau existenţa celui „de-al doilea stat românesc” ca etapă intermediară sau cei care nu concep astăzi traseul euroatlantic al RM fără România. A mai existat şi o poziţie radicală, ulterior repliată de nevoie în tabăra gradualistă, a celor care s-au opus adoptării unei asemenea Declaraţii – lozinca lor era „Unire, acum!”. Sunt cei care mai cred astăzi că unirea s-ar fi putut realiza atunci – şi există unele argumente şi pentru un asemenea punct de vedere.
Cea de-a doua tabără vedea Declaraţia de Independenţă ca pe o blocare a oricăror referinţe la 1918 sau la situaţia de dinaintea Pactului Molotov-Ribbentrop. Se includ aici adepţii fără rest ai CSI de ieri şi de azi, moldoveniştii primitivi de extracţie sovietică sau cei care doreau, prin anul 2000, aderarea RM la eventuala uniune Rusia-Belarus. Oricum şi orice, dar fără România şi, dacă se poate, împotriva ei.
Ce schimbări au apărut în cei aproape 20 de ani de independenţă?
„Memorandumul Kozak” pentru Ucraina
În primul rând, s-a schimbat contextul geopolitic. Şi asta, de câteva ori! Paradoxul este însă că, în 2010, inclusiv ecuaţia geopolitică începe să semene izbitor cu cea de acum 20 de ani. Evenimentul cel mai important petrecut din acest punct de vedere este modificarea statutului Ucrainei, declarată – la pachet cu vecinul euroatlantic România! – ca unul dintre „partenerii strategici” ai Chişinăului. Prin acordurile semnate recent de către preşedintele rus D. Medvedev şi de cel ucrainean V. Ianukovici, Rusia a primit garanţia că flota sa la Marea Neagră va rămâne încă cel puţin trei decenii în Crimeea, în schimbul unei reduceri cu 30% a preţului gazului furnizat Ucrainei. După cum a fost deja sesizat, Moscova rezolvă prin această mişcare urgentă şi surprinzătoare problema menţinerii flotei în Crimeea şi poate să nu se grăbească cu construcţia unei noi baze puternice la Novorossiisk. În al doilea rând, contractul încheiat miercuri închide drumul Kievului spre NATO, având în vedere că cei care oricum nu agreau integrarea Ucrainei în structurile Alianţei vor avea acum argumente şi mai solide să blocheze asemenea gest. Kievul a semnat „Memorandumul Kozak” în varianta ucraineană şi a luat o opţiune decisivă pentru neintegrarea statului în structurile euroatlantice. „Revoluţia oranj” – eveniment geopolitic, în esenţă! – s-a încheiat definitiv, de data asta şi cu acte în regulă!
Limitele pragmatismului
Şi contextul intern din RM s-a schimbat de câteva ori în cei 20 de ani. Dar mizele şi temele esenţiale, nu! Aşa cum la vremea respectivă nu a existat consens faţă de conţinutul sau interpretarea Declaraţiei de Independenţă, pare că nu există nici astăzi consens faţă de mizele majore de evoluţie ale republicii. „Integrarea europeană” este, fireşte, pe buzele tuturor, dar asta a fost din 2005 încoace şi s-a dovedit că nu este suficient. Gesturile sunt, în acest caz, infinit mai importante decât vorbele. AIE a dat semnale importante şi imposibil de ignorat, dar un răspuns ferm în legătură cu direcţia RM pare tot mai complicat de oferit, în condiţiile în care tensiunile care par să se acumuleze pe scena politică de la Chişinău – inclusiv în Alianţă! – întăresc senzaţia de déjà vu. Astăzi devine tot mai limpede că evoluţia RM poate fi evaluată – iarăşi! – după acest criteriu al „independenţei”. Câtă independenţă şi, mai ales, faţă de cine? A sugera, de pildă, că marşul soldaţilor RM la parada de la Moscova este o dovadă de „independenţă” este prea mult şi complet necredibil, cel puţin pentru că trupele ruseşti mărşăluiesc nestingherite de vreo 20 de ani pe teritoriul republicii, de parcă cel de-al Doilea Război Mondial nu s-ar fi încheiat în stânga Prutului! Şi a mai cataloga acum gesturi de asemenea anvergură drept „pragmatice” înseamnă a nu înţelege nimic din evoluţiile de două decenii din RM, unde 20 de ani de „pragmatism” pe relaţia cu Moscova nu au adus, în realitate, nimic bun. Şi în niciun caz o creştere a independenţei! În plus, nu se poate ignora aglomerarea partidelor spre zona „pragmatică”, în condiţiile în care „tineri pragmatici şi de perspectivă” din fruntea unor partide devin, tacit, garanţia reformării partidelor lor. De aici şi posibilitatea, pe termen scurt şi mediu, a unor alianţe care astăzi par necredibile şi împotriva naturii.
Hermeneutica basarabeană
Revenind acum la Declaraţia de Independenţă, putem afirma, fără să forţăm prea mult lucrurile, că toată (geo)politica RM a fost un război al interpretărilor faţă de actul de naştere al tânărului stat. Astăzi, pare că suntem la o nouă lectură a documentului fondator pe care partidele politice o propun societăţii, de aceea toate gesturile lor, inclusiv atitudinea faţă de prezenţa soldaţilor Armatei RM pe caldarâmul Pieţei Roşii, pot fi interpretate prin această grilă. Menţinându-ne însă în cadrul sugerat mai sus, dacă înţelegem Declaraţia de Independenţă ca „text”, politicienii ca şi „exegeţi (interpreţi)” ai textului, lipseşte încă din peisaj un element crucial, respectiv „cititorii”. Adică electoratul. La 20 de ani de independenţă, se pare că va avea curând prilejul să se exprime. În ultimă instanţă, el trebuie să ne lămurească, odată şi odată, despre ce se petrece cu adevărat în stânga Prutului!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
