Dacă parafrazăm dictonul regelui Carol I „totul pentru Țară, nimic pentru nimic”, putem constata că expresia, care caracterizează cel mai bine clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului, ar fi „totul pentru partid, nimic pentru țară”. Partidul devine o entitate mai importantă decât întreg statul și, de dragul supraviețuirii lui, se poate face sau spune orice. Acest lucru se observă perfect și prin lipsa oricăror evoluții spre obiectivele promise, aici la Chișinău, dar și, prin lipsa oricăror strategii de dezvoltare pe termen lung, la București. Partidele, de pe ambele maluri ale Prutului, se comportă ca niște imitații în miniatură ale Partidului Comunist. Acest partid era mereu deasupra statului, fiind astfel, în realitate, un partid antinațional. Fără a exagera putem constata, că deși Chișinăul a devenit „independent” față de Moscova, iar Bucureștiul a reușit să-l dea jos pe Ceaușescu și țara să devină membră UE și NATO, umbrele Partidului unic și cu forță supremă continuă să întunece orizontul.

O clasă politică, profund imorală nu poate promova soluții morale

Forța unui popor vine din convergența tendințelor unice spre un scop. Societatea civilă, uneori amatoare sau imatură reacționează doar la acele lucruri care i se par cu adevărat importante. Am avut, începând cu Revoluția din 1989 (Timișoara) sau Marea Adunare Națională din 1991 (Chișinău), mișcări populare îndreptate spre acele deficiențe care afectau cel mai mult și au arătat, cât se poate de clar, care-s scopurile poporului – libertate, egalitate, lege sau dreptate. Partidele politice, care au preluat puterea pe ambele maluri, și-au șters picioarele de aceste concepte „idealiste” și au transformat accesul la putere într-o tiparniță de bani. Dacă clasa partinică de la București a fost salvată de UE (NATO) și a devenit ceea ce este astăzi, clica partinică din Chișinău, clica „moldovenească” a avut libertatea să-și arate întreaga față. S-a văzut cu ochiul liber cum Oleg Voronin „spărgea” pe cumpărături prin Europa milioane de lei pe an. După căderea lui V. Voronin, societatea s-a lăsat convinsă, că regimul s-a schimbat, dar s-a întâmplat invers. Odată cu scandalul BEM, Filat-Shor, devine clar că sistemul producător de milioane de euro pentru cei care-l controlează va fi mult mai greu de distrus printr-o simplă schimbare de persoane. Este evident, că societatea și așa sărăcită, ajungând la fundul sacului, este pusă sau chiar obligată de către regim să fie mai vehementă și mai dură decât a fost până acum.

Clasa politică din București, care, în aparență este „curățită” de DNA, nu reușește să se transforme într-un sistem generator de soluții pe termen lung și continuă pe aceeași retorică populistă să acționeze pompieristic, când vine vorba de problemele de secole ale poporului român (problema țărănească, sărăcia), încercând să-și acopere lipsa de viziune prin statistici și grafice care arată că „lucrurile merg mai bine decât în guvernarea precedentă”. La Chișinău retorica regimului este și mai primitivă, fiind clar că acum se fură, cel puțin, la fel de bine ca pe vremea lui Voronin, unica metodă de șantaj găsită de sistem este sperietoarea cu „revenirea rușilor și deturnarea vectorului european”. Presa de la București, neavând habar de subtilitățile clasei partinice de aici, mediatizează, fără să pună la îndoială, ideea că RM ar putea redeveni „în mâinile” rușilor.

Pro-Europa, o glumă

Retorica românofobă a liderilor PDM este proeuropeană, discuțiile, în stil de pușcăriaș rus, ale liderului PLDM sunt elemente proeuropene sau modul nedemocratic, în care este „condus” PL-ul, este pro-Europa? Așa cum această clică partinică nu este pro-UE, nici așa-numiții „proruși” nu sunt lipsiți de mari contradicții. Dodon, care l-a votat pe Timofti și a menținut Alianța pentru Integrare Europeană, este anti-UE? Același Dodon era membru PCRM, când Voronin, se depărta de Moscova și încerca să mimeze și apropierea de UE. Usatîi, care în anul 2010 devenea consilierul „special” al proeuropeanului Vladimir Filat, încearcă astăzi să ne convingă că el este „anti-sistem”?

Chișinău și București…

Întreaga clasă partinică românească (Chișinău și București) este totalmente compromisă și nu inspiră încredere decât unor creduli sau fanatici. Este nevoie de o resetare a modului în care sunt organizate partidele și a felului în care cetățenii îi votează. Fără o dezbatere de durată în legătură cu alegerea, funcționarea și acțiunile partidelor, nu vom schimba nimic nici în următorii 25 de ani, iar un „lider” de partid va fi înlocuit cu altul, în timp ce tiparnița de făcut bani va lucra la aceeași intensitate. Datoria societății și a presei este să impună pe agenda publică nu doar acele subiecte care convin clasei partinice, dar cele de care are nevoie societatea. S-a constatat că, prin proteste, mișcări populare, sau diverse campanii media, clasa partinică încearcă sau mimează anumite acțiuni îndreptate spre satisfacerea doleanțelor cetățenilor. Poate ar trebui să începem să le cerem ceea ce e necesar și pentru noi ca societate, nu doar pentru cei ce se cred că fac parte din partidele „supreme”.