În mijlocul tinerilor care cântă fără oprire timp de 90 de minute am redevenit, la rândul meu, adolescent. Sărind și scandând pentru Moldova alături de ei mi-am amintit cum am crescut trăind la maximum evenimentele sportive din orașul meu natal de la cealaltă extremitate a spațiului românesc, Oradea. Dar nu asta e important…
Ceea ce m-a impresionat este faptul că majoritatea celor care își spărgeau plămânii pentru a încuraja o echipă a Moldovei – între noi fie vorba, net inferioară celei ucrainene – îmi erau figuri foarte cunoscute. 80% dintre acei tineri care nu au încetat să încurajeze tricolorii pe parcursul meciului sunt aceiași tineri care ies în stradă pentru a cere Unirea cu România. Copiii aceștia știu că nu e nicio contradicție între a iubi, simultan, Republica Moldova și România. Că așa cum ardelenii, ca mine, vibrează la auzul vocabulei Transilvania, sau „miticii” la rostirea numelui Bucureștilor, basarabenii trebuie să fie mândri de identitatea lor regională. Care nu o exclude pe cea națională. Și punctum.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
