Pe cine ar trebui să sprijine România?

Baza pentru această judecată o reprezintă demonstrația pe care aceste trei partide ne-au făcut-o odată cu alegerea conducerii parlamentului și a structurilor acestuia. Aprecierea este cu atât mai îndreptățită, cu cât pe parcursul celor șapte săptămâni, formula 2+PCRM a dat deja roade, în timp ce mult așteptata AIE 3 n-a produs nimic. Este rezonabil să apreciem lucrurile în acest fel, având în vedere că dincolo de isteria publică provocată de caracterul obscur al negocierilor, contează rezultatele. Iar rezultatele de acum nu sunt prea optimiste. Sau cel puțin nu la fel de optimiste precum ar fi fost formarea AIE 3 împreună cu PL.

Pornind de la acest peisaj puțin optimist, dar și ținând cont de sprijinul imens acordat de către România, adresarea întrebării din titlu, este absolut legitimă. Răspunsul, însă, nu este foarte clar. Nu va fi clar nici atunci când vom avea un guvern votat de o majoritate, dar susținut politic de o minoritate. Sau atunci când, dacă-și vor respecta promisiunea din săptămâna 1, cei 55 de parlamentari proeuropeni vor forma AIE 3. Această, să-i zicem, colaborare dintre PLDM, PD și PCRM marchează, însă, o declarație de intenție a primelor două partide, dar și o dovadă de ignorare a aspirațiilor propriului lor electorat. Or, propriul lor electorat i-a mandatat să accelereze procesul de integrare europeană, evident, fără comuniștii antieuropeni. La fel și electoratul PL, de altfel, care are și el o parte din vină, alături de celelalte două formațiuni.

Indiferent de culorile guvernului care va să vină, sau de șeful acestuia (Leancă, Gherman sau vreun tehnocrat apolitic), România trebuie deja să se îngrijoreze privind formulele parteneriatului de până acum cu Republica Moldova. Sau, mai precis, să-și reevalueze modul în care sprijină Republica Moldova, unde a reevalua nu presupune neapărat scăderea turațiilor. Din contra. Or, lipsa de motivare a celor trei partide de a se alia, se datorează, pe lângă interesele antinaționale ale acestora, unei eficiențe reduse a acțiunilor stake-holder-ilor europeni, inclusiv ale României. Esențial este, însă, să se facă diferența fidelă dintre autorități și cetățeni, fie ei etnici români sau nu. Iar din această perspectivă, accentul trebuie să fie pus din ce în ce mai mult pe beneficiarii direcți, adică pe cetățeni. Abordarea este identică celei din învățământul european, unde reperul principal este studentul, beneficiarul final și direct.

Cu alte cuvinte, trebuie să fie găsite mecanisme care să urmărească circulația fiecărui ron care vine din România și se cheltuiește în stânga Prutului. Iar scopul mecanismelor trebuie să fie ca resursele să ajungă la beneficiari. Ușor de zis, greu de făcut, dar nu imposibil. Este nevoie de mai multă atenție, profesionalism, viziune, dar în primul rând un interes angrenat și continuu al tuturor părților implicate. Până când nu se vor pune de acord instituțiile, de la partide, la ONG-uri, fonduri sau alți gestionari, privind prioritățile asistenței, mecanismul și cuantumul, resursele vor fi irosite.

Astăzi, după 25 de ani de Independență a RM, după milioanele europene pompate în edificarea unei societăți civile viabile, schimburi de experiențe, vizite de studiu, cursuri și traininguri, consider că a venit timpul ca proporția sprijinului acordat către autorități ar trebui să scadă în favoarea ONG-urilor, întreprinderilor sociale, micilor antreprenori etc. Desigur, toți acești operatori ar trebui să-și fi confirmat până acum credibilitatea și capacitatea în ochii tuturor donatorilor. Altfel spus, construcția unei clase de mijloc puternice trebuie să devină o prioritate. Mai ales că statul Republica Moldova a eșuat deja lamentabil în acest sens. Celelalte abordări, care presupun în primul rând donații, asistență socială și stimulare a parazitismului unor beneficiari de serviciu, trebuie să devină istorie.