Pe drumuri

Lucram profesoară de română într-o comună, la poalele Făgărașului, în satul Cârța. Acum, ori de câte ori merg la Timișoara, trec pe lângă Cârța. Nu văd mare lucru, satul de departe și hanul Castel, aflat chiar la răscrucea dintre Drumul Național și Transfăgărășan.

Când am plecat din Sibiu, drumul era într-o reparație continuă, iar pe marginea șoselei, în loc de indicatoare, erau polițiști din carton, cu mâinile larg deschise și cu priviri amenințătoare. Însă acum, de fiecare dată, locul mi se pare tot mai greu de recunoscut. Mai întâi, s-a schimbat șoseaua. La început au reparat-o, apoi au înlocuit-o, iar mai târziu au lărgit-o. După care au pus indicatoare multe și noi. Apoi becuri de semnalizare pe marginea șoselei. Acum, tocmai la hanul Castel, a apărut și un sens giratoriu.

Pe vremuri, era locul din care profesorii încercau să prindă o mașină de ocazie când trenurile erau în grevă. Nu era niciun sens giratoriu, iar drumurile fiind pline de gropi îi sileau pe șoferi să reducă din viteză. Mă uit acum și nu îmi dau seama unde mai poate sta cineva pe marginea drumului. Ca să nu mai spun că aproape toate orașele din România au centuri de ocolire, ceea ce reduce și mai mult șansele de a găsi o mașină străină care să te ducă în oraș.

Și, bineînțeles, nu am simțit tristețe, ci bucurie. Chiar dacă acum o nouă grevă feroviară i-ar pune în dificultate pe profesorii navetiști.

De când autogările din Chișinău s-au aglomerat, am fost nevoită de câteva ori să stau pe marginea drumului după o mașină de ocazie. Și nu e tocmai plăcut, și nu prea opresc șoferii. Stai ca milogul pe marginea drumului, cu mâna întinsă – doar că ai banii în buzunar, pregătit să îi dai, însă tot nu te ia nimeni.

Eu știu foarte bine cum arătau șoselele în România acum câțiva ani și tot ce pot să sper e că va veni ziua în care tinerii moldoveni, venind de peste graniță să își viziteze părinții, vor vedea în Moldova schimbările pe care eu le văd acum la Sibiu. Să nu mai recunoască drumul spre casă și să fie bucuroși.