Într-o primă fază putem vorbi de o reluctanţă faţă de o autodefinire ca partid din cauza identificării cu ceea ce a însemnat noţiunea de „partid” în perioada comunistă. Din acest considerent şi predilecţia pentru descrierea lor ca „mişcări”, de la Solidaritatea poloneză, Forumul Democratic în Ungaria, Forumul Civic în Cehoslovacia, Frontul Salvării Naţionale în România sau Uniunea Forţelor Democratice în Bulgaria, la variatele forme ale „Fronturilor Naţionale şi Populare” atestate în URSS. La acel moment concret aceste „mişcări” au jucat rolul de proto-partide, de umbrelă, unind iniţial masele populaţiei împotriva conducerii comuniste. Odată cu răsturnarea comunismului ca deziderat în sine, apare problema suplinirii sale cu o conducere alternativă şi în acest context presiunea de a se conforma tipului de partid din lumea occidentală devine tot mai evidentă: partidele aveau nevoie de programe specifice şi un set de valori mai mult sau mai puţin coerente, dacă nu ideologice; ele trebuiau să construiască baze sociale specifice şi o organizare efectivă. Din acest punct de vedere devenea tot mai evidentă necesitatea unei referiri la originea şi evoluţia partidelor politice în democraţiile occidentale.

Partidele occidentale în epoca postmodernistă

În literatura axată pe dezvoltarea organizaţională de partid s-a statuat un consens relativ asupra faptului că partidele prioritar caută să câştige alegerile, iar schimbarea organizaţională a partidului este văzută ca un produs al dorinţei partidului de a supravieţui electoral. Potrivit lui M. Duverger societatea industrială a produs partidul de masă care a transcendat partidul de „cadre” sau de „grup” ca formă organizaţională dominantă a partidului, deoarece avea abilitatea spre deosebire de ultimele de a mobiliza mai efectiv noile categorii electorale emancipate. În schimb, fostele partide de cadre au fost constrânse să adapteze formele organizaţionale ale partidelor de masă pentru a supravieţui. În era post Război Mondial, odată cu năvala expansiunii economice care a urmat perioadei de reconstrucţie, partidele au trebuit să se adapteze la mediul social schimbător în care clivajele politice bazate pe clase au scăzut în importanţă, iar problemele care au transcendat frontierele de clasă au devenit mult mai importante (spre exemplu problemele de calitate ale vieţii). O. Kirchheimer consideră că în aceste schimbări mediul politic postbelic a constrâns partidele de masă să extindă mesajul lor dincolo de mesajele de clasă tradiţionale, ceea ce în ultima instanţă a condus la apariţia partidelor „atotcuprinzătoare”.

Mutaţiile sociale care s-au produs după cel de-al Doilea Război Mondial au afectat considerabil evoluţia partidelor politice în democraţiile occidentale. Creşterea nivelului bunăstării generale şi a standardelor educaţionale, individualizarea şi în unele societăţi secularizarea societăţii au făcut extrem de difuze liniile de separare dintre diferitele straturi sociale şi interesele lor specifice. Confuzia şi obscuritatea graniţelor ideologice, iar odată cu aceasta redefinirea structurii agendelor politice, au fost unul din cele mai importante rezultate ale noului context de funcţionare a partidelor politice. Din cauza proximităţii agendelor politice, partidele politice au fost împinse spre o colaborare, considerată aproape de neconceput în perioadele anterioare.

Ca rezultat al acestor schimbări, partidele politice existente au suferit mari transformări, în acelaşi timp cu apariţia unor partide politice noi. Trăsătura distinctă a acestor partide a devenit concentrarea acestora asupra câştigării alegerilor şi acapararea votului majorităţii populaţiei. Aproape toate partidele politice fără excepţii au devenit aşa-numite partide „atotcuprinzătoare”. Partidele au un rol mai redus când vine vorba de reprezentarea varietăţii de interese sociale şi ele fac faţă unei competiţii dure în purtarea acestei funcţii împotriva intereselor de grup sau mişcări sociale. Dar partidele rămân unicele organisme sociale capabile de a totaliza aceste interese. Partidele sunt de asemenea organizaţii de recrutare a personalului politic, iar în cele din urmă rămân elementul intermediar indispensabil dintre societate şi stat.

Proiecții asupra spațiului est-european

Au existat mai multe tentative de a aplica conceptele teoriei organizaţionale a partidelor occidentale asupra Europei de Est. Paul G. Lewis spre exemplu notează persistenţa atracţiei modelului „partidului de masă tradiţional”. Pentru Lewis succesul unor partide cum ar fi Partidul Social al Democraţiei din Polonia şi Partidul Socialist Ungar a rezultat din țările originale ale „…partidului de masă tradiţional: componenţă masivă în termenii contextului postcomunist, finanţare şi resurse bune, şi un grad înalt de dezvoltare organizaţională”, virtuţi ale unui model care pare de o importanţă considerabilă în Europa postcomunistă.

Cei care au oferit cea mai profundă abordare teoretică a tipologiei organizării de partid în Europa de Est au fost P. Kopecky şi H. Kitschelt. Kopecky consideră că pentru această regiune cele mai apropriate forme organizaţionale sunt formaţiunile care au constituente electorale largi, în care un rol relativ nesemnificativ este jucat de calitatea de membru şi un rol important este jucat de liderii de partid. Acest lucru se întâmplă, în primul rând, din cauza că partidele sunt forţate să apeleze la o clientelă largă de alegători, în mod special, deoarece partidele nu pot conta pe alegătorii ce au loialităţi de partid preexistente, or sub conducerea totalitară astfel de loialităţi între partid şi individ pur şi simplu nu existau. În al doilea rând, partidele favorizează un număr relativ mic de membri, deoarece partidele nu depind de membri în obţinerea de resurse financiare, iar numărul mic de membri limitează probabilitatea apariţiei unor provocări puternice potenţiale conducerii existente. În cele din urmă, cetăţenia depolitizată în sistemele postcomuniste este puţin probabil să se identifice cu ideologiile atotcuprinzătoare şi simbolurile de partid, ci mai curând se identifică cu personalităţile puternice. Kopecky conchide că pentru Europa de Est sunt specifice partidul „atotcuprinzător” sau „profesional electoral” în care conducerea de partid joacă un rol dominant, iar organizarea partidului este subordonată.

H. Kitschelt de asemenea oferă unele abordări teoretice pentru analiza organizării de partid în Europa de Est şi fostul spaţiu sovietic. El identifică trei „tipuri ideale” de partid (charismatic, clientelist şi programatic) şi specifică condiţiile care stimulează apariţia acestor partide. Tipul charismatic se caracterizează prin existenţa unei mase nestructurate de oameni care sunt raliaţi în jurul unui lider. Partidele clienteliste sunt caracterizate de accentul pus pe patronajul personal şi investesc mult în crearea unei organizaţii menite să transmită resursele celor care urmează. Aceste partide evită totuşi costurile unei coordonări a activităţilor ulterioare, deoarece rolul membrului nu este de a crede într-un set de principii ideologice, ci să fie loial personal. Partidele programatice, pe de altă parte, sunt create pentru a face cunoscute ideile despre societatea dorită ca un bun colectiv pe care ele promit să le producă şi să atragă activişti şi lideri pregătiţi să promoveze şi să implementeze aceste idei. Partidele programatice sunt relativ mai greu de construit decât celelalte două tipuri, dar sunt mai mult probabil să întărească consolidarea şi stabilitatea regimurilor democratice decât celelalte două modele de organizare.

Realități moldovenești

Cercetătorii au ajuns la părerea că politicile de partid în general în Europa de Est şi fostul spaţiu sovietic au fost influenţate de nivelul de încredere a populaţiei faţă de partide ca instituţii, faţă de relația parlamentarism-prezidenţialism, de nivelul de sindicalizare a muncii, de tipul regimului anterior şi orientarea ideologică de partid.

Dat fiind că partidele de cadre clasic şi partidele de masă sunt tipuri istorice care actualmente nu mai există în forma lor „pură” în lumea occidentală, era puţin probabil ca ele să apară în Europa de Est, spaţiul postsovietic sau R. Moldova. Între aceste două „tipuri ideale” există actualmente o varietate de forme intermediare care reflectă combinaţii ale acestor două dimensiuni. Astfel, în timp ce partidele de masă sunt caracterizate de sprijinul pe componenţe largi şi omogenitatea ideologică puternică, iar partidele de cadre de incoerenţa ideologică şi relativa neimportanţă a componenţei, majoritatea partidelor din R. Moldova se află undeva la mijloc, cele programatice şi clienteliste fiind caracterizate prin folosirea dimensiunilor de componenţă şi de omogenitate ideologică. Partidul programatic a fost condiționat de existența celor două „ideologii” divergente și potențial conflictuale din societatea moldovenească, care au adus și vor aduce voturi partidelor politice, cea de stânga („comunistă” sau „socialistă”) și cea de dreapta, asociată cu „naționalismul” și ideea românismului. Deși au împărtășit sau împărtășesc unele trăsături ale partidului de masă, Partidul Democrat Agrar sau PCRM pe de o parte, iar PPCD și Partidul Liberal pe de alta, ca partide care s-au identificat cu cele două „masive ideologice”, s-au caracterizat printr-o importanţă redusă a ideologiei şi coerenţă programatică în comparaţie cu partidul de masă clasic, cu toate că ataşamentul faţă de program şi ideologie a contat mai mult decât în cazul restului partidelor.

Celelalte partide moldovenești se încadrează în ceea ce Kitschelt definește ca partide „clienteliste”, care la fel ca fostele partide de cadre, sunt conduse de elite politice şi organizaţia de partid este subordonată partidului în oficiu. Aceste partide au fost și sunt caracterizate de o componenţă relativ largă, deşi ceea ce leagă membrii acestor organizaţii este mai mult existenţa legăturilor patron-client şi interesul în victoria electorală decât programul ideologic.