A făcut studii în Italia (la Torino) unde a fost comandant al Școlii Superioare de Război (1894-1895), a fost atașat militar al României la Berlin (1895-1898) și șef al Marelui Cartier General (1911-1913). Partizan al ordinii și legalității, a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907. În 1913 a luat parte la războiul balcanic, conducând ofensiva română pe pământul Bulgariei, până la Sofia.
Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 – 26 august 1916, 26 septembrie 1916 – 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a adus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan. A inițiat celebra manevră de la Flămânda (1916), a condus Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917). Un episod din timpul războiului a rămas întipărit în mințile istoricilor: în timpul războiului se zvonise că Averescu ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea. Jignit de neîncrederea suveranilor, Averescu și-a dat demisia, dar peste câteva zile regina Maria îl cheamă în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele." Pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale prevăzute de legea promulgată prin Decretul Regal nr. 1678/1927, iar pe 14 iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică de mareșal.
Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului).
Pe 26 februrie 1918, Alexandru Averescu, fiind președintele Consiliului de miniștri, a primit o delegație din Basarabia formată din președintele Sfatului Țării Ion Inculeț și dr. Ciugureanu, președintele Consiliului de miniștri ai Republicii Moldovenești. Ei au propus guvernului român să demareze procedură de unire, spunând că în Basarabia totul era gata. Zece ani mai târziu, Alexandru Averescu scie în ziarul Universul:
„Am răspuns delegaţiei basarabene că vestea ce ne-o aducea nu putea decât să ne umple sufletul de bucurie. Pe al meu în special, în care dorinţa unirii avea un dublu resort, căci prin originea familii mele, prin naşterea şi copilăria mea aparţineam Basarabiei, iar prin educaţia şi activitatea vieţii mele, aparţinem Regatului. Am adăogat însă că, spre adânca mea părere de rău, consideraţiuni foarte serioase mă obligau să amân înfăptuirea acestui mare act. Şi aceasta pentru a-l pune pe temelii atât de sănătoase, din punct de vedere internaţional, încât să poată rezista unor viitoare eventuale consideraţiuni.
Le-am explicat că nu era destul ca Basarabia să fie proclamată de sine stătătoare, ci mai era necesar ca suveranitatea ei să fie recunoscută, căci numai atunci autorităţile de drept ar fi putut dispune de soarta ei. Am sfătuit pe delegaţii basarabeni ca în raporturile cu celelalte republici din Rusia să se pună pe picior de egalitate, ceea ce deasemenea s-a făcut.
De fapt mai era încă un alt motiv, care mă obliga să amân realizarea unirii. La Buftea, delegaţii Puterilor Centrale îmi propuseseră, cu câteva zile înainte, să renunţ la Dobrogea şi să primesc în schimbul ei Basarabia. Am refuzat net de a discuta măcar cea mai mică cesiune teritorială. În orice caz, în ziua de 27 Martie 1918, s-a înfăptuit acel mare act, care constituie un titlu de bine merit către Patrie, pentru aceia cari au avut norocul şi curajul să-l desăvârşească.
Doi ani şi jumătate mai târziu, fiind iarăşi în capul guvernului şi găsindu-mă, printr-o coincidenţă din cele mai fericite, în ziua de 20 Octombrie 1920, în Chişinău, întâmplarea a voit că pe când asistam în catedrală la serviciul religios, mi s-a adus vestea că ambasadorii Marilor Puteri Aliate au semnat protocolul prin care se recunoaşte unirea Basarabiei cu România.(…)
Au fost spirite rătăcite, care n-au crezut în trăinicia acestei alipiri. Cu timpul, ele dacă n-au dispărut cu totul, au devenit atât de rare, încât astăzi nici nu mai merită vreo luare în seamă”.
Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând Alexandru Averescu a fost loial casei regale și s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața declinului. A fost prețuit de către regele Ferdinand, iar o dovadă de prețuire a fost momentul unei destăinuri: când regele se afla pe patul de moarte a poruncit ca Averescu să vină la el și să fie lăsați singuri. Înainte să moară, regele i-a declarat: "Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă". Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Moare în octombrie 1938 la București.
Surse: blogspot.chisinau.com și wikipedia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
