Personalitatea zilei. Ștefan Ciobanu

A urmat școala primară din Talmaz, școala normală din Bairamcea, apoi școala normală din Chișinău în paralel cu Liceul nr. 1 din aceeași localitate, urmat în particular, pe care le-a absolvit în anul 1905.

În anii 1905-1907, după terminarea liceului, a activat ca profesor suplinitor la Liceul nr. 1 din Chișinău, ceea ce i-a oferit prilejul de a strânge banii necesari studiilor universitare. În 1907, Ștefan Ciobanu s-a înscris la Facultatea de Litere, secția slavo-rusă, a universității din Kiev, pe care a absolvit-o în anul 1911. În acești ani v-a fi remarcat de academicianul Vladimir Peretz, care-l va îndruma pe calea cercetării documentelor privitoare la istoria literaturii și culturii românești aflate în arhivele din Ucraina, Rusia și Polonia.

În anii 1912-1914, Ștefan Ciobanu a ocupat un post de profesor la un liceu din Jitomir, în Ucraina. În aceeași perioadă a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Anna Schmidt, fiica unui inginer de origine germană, cu care s-a căsătorit în 1913. Au avut doi copii: Alla (născută în 1914) și Valeriu (născut în 1917).

Din anul 1917, Ștefan Ciobanu a revenit în Basarabia, unde va fi angajat ca profesor secundar la Bolgrad.

Revenirea sa fusese determinată de valul revoluționar din primele luni ale anului 1917, Rusia. De la Petrograd, capitala imperiului, soseau vești despre incredibile schimbări politice: abdicarea, la 15 martie, a țarului Nicolae al II-lea și, după jumătate de an, la 14 septembrie, abolirea monarhiei și proclamarea republicii în Rusia. La fel de incredibile erau știrile despre acceptarea unor revendicări naționale care puneau sub semnul întrebării însuși viitorul imperiului: constituirea la 20 martie a Marelui Ducat al Finlandei, recunoașterea independenței Poloniei la 30 martie, proclamarea independenței Estoniei la 12 aprilie și a autonomiei Ucrainei la 23 iulie.

Valul revendicăilor naționale nu putea să ocolească Basarabia: în aprilie 1917 s-a format Partidul Național Moldovenesc, promotor al intereselor naționale și al luptei pentru unirea cu România; spre sfîrșitul anului se proclamă autonomia Basarabiei și se înființează Sfatul Țării, un adevarat parlament democratic constituit; la 2/15 decembrie 1917, întemeindu-se pe principiile cuprinse în Declarația drepturilor popoarelor din Rusia – emanată de bolșevici la scurt timp după preluarea puterii la 7 noiembrie 1917 – a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească.

Recunoscut ca promotor al intereselor naționale ale românilor basarabeni și ca un intelectual de valoare, prieten cu poetul Alecu Mateevici, Ștefan Ciobanu a fost purtat de evenimente, ajungînd între fruntașii luptei pentru unire. A fost ales în Sfatul Țării, apoi în comitetul director al acestui parlament al Basarabiei, unde, datorită pregătirii sale, a fost numit șef al resortului învățământ.

După unirea Basarabiei cu România, Ștefan Ciobanu și-a continuat activitatea pe tărâmul îmvățământului, între 2 aprilie 1918 și 1 februarie 1921 îndeplinind funcțiile de director general al îmvățământului din Basarabia. Tot din 1918 începe din nou să predea la Liceul „Alecu Russo”, catedră pe care o ocupă până în 1928, îndeplinind între 1921-1928 și funcția de director. Între 1919-1923, conduce și revista „Școala Basarabiei. Revista pentru educație națională”, editată de Directoratul Instrucțiunii Publice la Chișinău.  

Între 1926-1938, Ștefan Ciobanu a ocupat postul de profesor titular la Catedra de istoria literaturii române vechi și cel de profesor suplinitor la Catedra de literatură religioasă modernă de la Facultatea de Teologie din Chișinău, facultate ce aparținea Universității din Iași; din toamna anului 1938 îl găsim la București ca profesor titular la Catedra de istoria literaturii române vechi de la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității. Aici, la Universitate, el a fost coleg cu iluștri oameni de cultură români, precum Ion Andrișescu, Nicolae Bănescu, Nicolae Cartojan, Dimitrie Gusti, Constantin C. Giurescum Nicolae Iorga, Petre P. Negulescu, George Oprescu, P.P. Panaitescu, Mihai Ralea, Constantin Rădulescu-Motru, Alexandru Rosseti. De aici se va pensiona în 1949 din motive de sănătate.

La 10/23 octombrie 1918, Ștefan Ciobanu a fost ales membru al Academiei Române, secția literară.  

Din 1919 devine membru al Comisiei Monumentelor Istorice, secția Basarabia, iar din 1927 președinte al acestei comisii. Activitatea sa științifică s-a desfășurat în primul rind în domeniul istoriei literaturii române. Primele sale lucrări au apărut încă din 1912 la Moscova, Petersburg, Varșovia și Kiev, urmate de alte numeroase studii și lucrări, opera sa în acest domeniu fiind încununată prin publicarea în 1947 a valoroasei Istorii a literaturii romîne vechi, editată în colecția “Studii și cercetări” a academiei Române.

 Ștefan Ciobanu s-a numărat printre aceia care, în virtutea înaltei poziții ce o dețineau în stat, au fost nevoiți să îmbrace mantia neputinței și să asiste la desprinderea, în iunie 1940, a Basarabiei din trupul României Mari.

Ca ministru al Cultelor și Artelor în guvernul lui Gheorghe Tătărescu (11 mai-3 iulie 1940), Ștefan Ciobanu a fost chemat să participle la cele două consilii de Coroană din 27 iunie 1940, convocate de urgență în urma notelor ultimative adresate României de U.R.S.S. prin care se cerea cedarea necondiționată a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Întrebat ce atitudine să adopte România în situația dată, Ștefan Ciobanu s-a pronunțat pentru neacceptarea ultimatumului și mobilizarea oștirii în vederea rezistenței armate în apărarea fruntariilor țării. Regele Carol al II-lea nota în memoriile sale: ”Consiliul are loc și am ieșit din el amărît și dezgustat, toți cei care făceau pe eroii la prînz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu”.

Câteva zile mai târziu, la 2 iulie 1940, în calitate de senator din partea circumscripțiilor electorale basarabene, Ștefan Ciobanu va participa la ședința Comisiilor de Afaceri Străine ale Camerei și Senatului, unde va citi declarația solemnă de protest a parlamentarilor, foștilor parlamentari și intelectualilor din Basarabia față de notele ultimative din 26 și 27/28 iunie 1940.

Va părăsi guvernul la 3 iulie 1940, revenind la Catedra de istoria literaturii române vechi de la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București. Se va pensiona în 1949, subminat de o boală neiertătoare.

S-a stins din viață la 28 februarie 1950.