Mai puţini îşi bat capul cu modul în care se realizează rutele naţionale.
Din câte înţeleg eu, nu doar Chişinăul vrea să intre în Europa, ci întreaga Moldovă. Şi totuşi cele mai multe valuri se fac în jurul capitalei. Nu ştiu ce s-a întâmplat, poate ne-am dublat numărul, poate celor care vin din sate în capitală le e mult mai dor de casă sau poate e glasul vinului cel care a transformat autogările din Chişinău în junglă, haos şi vânătoare.
De mai bine de o lună nu se găsesc bilete la autobuze nici cu patru ore înainte de cursă. Mergi, întrebi, ţi se spune că s-au dat biletele, apoi se introduc autobuze „adăugătoare”, care merg puţin mai departe de jumătatea drumului. De acolo, Dumnezeu cu mila!
Normal că, după ce s-au aşezat mai mult sau mai puţin confortabil toţi norocoşii care au prins bilete, urmează mica înţelegere a nenorocoşilor cu şoferii autobuzelor. Dacă acceptă să stai în picioare pe un sfert de metru pătrat, te consideri fericit. Iar norocoşii cu bilete n-au decât să se înghesuie unii în alţii ca să îi lase drept de călătorie şi rucsacului pe care îl ţii conştiincios în braţe.
Locul fără loc tot e limitat. S-ar putea să nu te ştie şoferul şi să nu ţi-l acorde. Şi atunci ce să faci? Iei un autobuz până unde poţi, altul mai o staţie, încă unul pentru vreo douăzeci de kilometri, iar într-un final faci autostopul.
Dacă ai ajuns acasă şi ai înţeles cum stau lucrurile, iar tu luni dimineaţă trebuie să fii la serviciu, te duci în staţie cu jumătate de oră mai devreme şi – preventiv – faci autostopul. Nu toţi şoferii îşi doresc pasageri noi în maşinile lor. Nu toate maşinile au locuri. Dar tu stai neclintit şi faci cu mâna fiecărui autoturism. Poate te ia, poate nu.
Mă întreb cine ar trebui făcut responsabil? Nu ar trebui rezolvate toate aceste probleme de transport în Moldova? Pentru că, doar problema microbuzelor din capitală, e o falsă atitudine. Ce facem cu transportul din întreaga ţară?
De trenuri… nici nu mai vorbim!
