„Mi-am făcut un strop de casă/ Într-un strop de rouă, mic”. Este un univers comun pentru plachetele de versuri „Casă părintească”, „Descântece de alb şi negru” şi „Melodica”. Specifică pentru această poezie este ostentaţia folcloricului, afişarea hotărâtă, cu titlu de provocare, a unei rusticităţi demonstrative. Restrângerea viziunii la dimensiunile sferice ale „stropului”, „bobului” sau „fructului”, închiderea eului liric în spaţiul „casei părinteşti”, circumscrierea poeticului în orizontul normelor versificaţiei şi imagisticii poeziei populare, asocierea hotărâtă la categoriile morale ale ethosului folcloric, toate sugerează un „program”.
Dincolo de doinizările baladeşti şi tânga folclorică a trecerii timpului şi petrecerii omului, la o lectură atentă, regăsim în cele trei cărţi strategiile defensive ale unei lumi „mici” în faţa „terorii istoriei”, cu toate consecinţele emotive şi estetice adecvate. „Stropul de casă” pe care şi-l reclamă poetul nu e pentru a se retrage şi a uita. Miniaturalul nu e pentru odihnă şi renunţare, ci pentru concentrare într-o esenţă paradigmatică vie şi pentru fortificare spirituală. El însă nu ar avea această putere şi nu şi-ar impune această valoare fără referenţialul său negativ – Marele torturant, antiteza sa „vicleană” şi distructivă, elementul istoric străin, „superpus”, vorba lui Eminescu.
Paradigmă a rezistenţei, ruralul, în expresia sa generic-culturală, folclorică, de normalitate şi firesc, se dovedeşte, prin puritatea şi duritatea sa diamantină, o formidabilă oglindă pentru a face simţite pericolele fracturării şi a semnala iminentele dedublări şi căderi ontologice. Alegoria folclorică e în rezonanţă cu sincopele unei istorii tragice. Un „Cântec bătrânesc” trimite, străveziu, la o „biografie” alegorică uşor de recunoscut în destinul istoric al basarabeanului: „Şi-am crescut un biet stejar/ Lângă-o apă de hotar,/ Şi-am trecut din mâini în mâini/ De-am slujit pe mulţi stăpâni.// Am slujit stăpân bogat –/ Mi-a fost slujba chin curat./ Am slujit stăpân străin/ Şi slujba mi-a fost pelin.// … Cel străin, că e străin,/ M-a săpat la rădăcini,/ Şi cum m-a săpat, mi-a spus,/ Că n-o să mai cresc în sus.// Noroc că mă ştiu stejar/ Şi-am crescut din mine iar –/ Alte rădăcini am prins,/ Ramuri dese am întins”. Imagistica poeziei se menţine constant în binecunoscutul cortegiu al paralelismelor folclorice, noutatea ei ţinând de aluzia concret istorică, sprijinită, în surdină, de tonalitatea amar-încrâncenată de tângă asupra unui destin generic.
Discrepanţele indică paradigme existenţiale antitetice, de neîmpăcat. Pe de o parte, firea locului, caracterul ei organic şi, de altă parte, viclenia istoriei. Relevantă este antiteza de proporţii a celor două universuri. În „casa părintească” stăpâneşte intimul, domesticul, miniaturalul suficient sieşi şi, ca mod de manifestare umană, închiderea inflexibilă a „unicu-i stăpân” într-o voinţă defensivă de păstrare şi perpetuare a propriei identităţi: „Asta-i casa mea/ O-ncui,/ O descui–/ Când am nevoie./ Nimănui nu-i mai spui,/ Nimănui nu-i cer voie”. Iar de partea străinului – personaje viclene, deviante monstruoase şi mascote artificiale, care inspiră revoltă sau groază. Incompatibilitatea e funciară şi apropierea – imposibilă.
(Va urma)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
