Poezia teatrului: Daniela Burlaca

Doar că un timp nu părea a fi actuală fiindcă, deşi vremurile erau noi, actorii erau cam aceiaşi. În ultimul timp însă, situaţia începe să se modifice aproape radical. Tot mai mulţi tineri actori sau regizori se impun. În faţă au ieşit regizorii Luminiţa Ţâcu, Sava Cebotari, Olesea Sfeclă, Viorel Pahomi, Steluţa Lupan sau actorii Nicu Ţurcanu, Ion Coşeru şi Ina Surdu. Sau Daniela Burlaca. Dacă sfârşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci au fost dominaţi copios de către Petru Vutcărău şi Mihai Fusu, mijlocul şi sfârşitul anilor nouăzeci de Sandu Vasilache şi Petru Hadârcă, mijlocul anilor două mii de Sandu Grecu, se pare că acum a bătut ora generaţiei Danielei Burlaca. Asta nu înseamnă că noul val de actori şi regizori îi pune în umbră pe confraţii lor mai în vârstă, toate generaţiile pot coexista perfect, ci că vocea lor, în sfârşit, a devenit foarte puternică şi sigură pe sine ca să fie auzită de către toată lumea. Ei bine, una dintre revelaţiile mele din ultimul timp e Daniela Burlaca, după ce am văzut-o jucând în câteva spectacole şi regizând un altul. Jocul ei actoricesc m-a cucerit prin prospeţime, frăgezime, fragilitate, delicateţe, suavitate, tandreţe, gingăşie, senzualitate, farmec, adâncime metafizică sau prin poezie. Ea ştie să fie dinamică pe scândură, să fie într-o veşnică mişcare, să se dăruiască, să surprindă, să ardă, să strălucească, să te intrige, să te dea peste cap şi să te lase cu gura căscată. Trece lejer de la o stare la alta: de la tristeţe la bucurie, de la pasiune la indiferenţă, de la dragoste la ură, de la pândă la atac. Vocea ei încărcată de inflexiuni existenţiale este vocea unei mari actriţe. De fiecare dată, când o vedeam ieşind pe scenă în spectacolul Iosif şi amanta sa, unde interpretează rolul soţiei lui Iosif, tresăream. Fiecare ieşire a ei la rampă făcea spectacolul mai captivant şi mai imprevizibil. Am suferit alături de ea pe tot parcursul scenelor şi inima a început să-mi bată şi mai tare când a fost băgată cu capul în apa din acvariu. Daniela Burlaca este actriţa emblematică a noii generaţii de actori, care reuşeşte să-şi transforme propriul corp într-un instrument de cunoaştere, într-un instrument de comunicare cu spectatorii şi într-un teritoriu al investigaţiei şi experimentelor. Nu am mai văzut de mult o altă actriţă sau un alt actor care să joace cu TOT corpul, din vârful degetelor de la picioare până în creştetul capului. Nu există niciun centimetru din corpul actriţei care să nu participe la joc. Personajele pe care le creionează le întrupează la scara ÎNTREGULUI ei corp. Pe scândură, e ca o coardă întinsă la maximum sau ca o ploaie torenţială după luni de vipie şi de secetă. În spectacolul Frumoasa călătorie a urşilor Panda, povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt a plonjat în propriul corp ca un scafandru în ocean, la adâncimi nebănuite de spectator. Ba ţâşnea din spuma apei, ba se arunca din nou în hăul sentimentelor şi emoţiilor erotice, ca un veritabil cosmonaut, făcând faţă unui adevărat curaj estetic şi existenţial. Din călătoriile pe care le-a făcut în corpul ei în aceste spectacole nu a revenit cu mâl şi greaţă, cu oroare şi dezgust, ci cu frăgezimea misterului şi poeziei.

Ei bine, prin jocul ei actoricesc foarte subtil, Daniela Burlaca refuză s mai folosească teatru ca pe un mijloc de-a le provoca spectatorilor scârbă şi frică de ei înşişi sau de lumea în care trăiesc. Prin jocul ei, ea încearcă să refacă unitatea dintre spectatori şi lumea în care trăiesc. Prin poezie.