Fără relaţii, sprijin de grup sau instituţional etc. Fiecare, pe cont propriu şi în oraşe diferite. Este pentru prima dată de după 1940 când o întreagă pleiadă de scriitori provenind din MD sunt trataţi de critică şi colegii lor de generaţie din RO de la egal la egal. Constatăm astfel o schimbare a însăşi retoricii discursului cultural faţă de aceştia. Este pentru prima dată (după 1940) când o întreagă pleiadă de scriitori de obârşie din MD nu mai apelează la tehnica de mimare a unor „escu” din RO, ci vine cu valorificarea diferenţei (nu a exotismului). Acest lucru îl observă critici şi scriitori importanţi, de la Alexandru Muşina la Eugen Negrici, de la Paul Cernat la Daniel Cristea Enache. E o infuzie „de diferenţă” în cultura română. Întrebarea la care ar trebui să medităm: de ce establishment-ul USM a trecut sub tăcere şi nu a nominalizat la vreun premiu nici măcar unul din aceşti scriitori „de succes” la critica din RO?
Mircea V. Ciobanu
Un PS la o gâlceavă
Visam cândva să scriu un text atât de bun, încât personajele, într-o zi, să-mi ceară socoteala că le-am divulgat slăbiciunile. Nu credeam să mi se întâmple cu personajele unui eseu. Recitindu-mi textul, am remarcat că au sărit capacele exact acolo unde am strâns mai tare (mai ne-eufemistic) şuruburile. Dumitru Crudu îmi incriminează că eu aş fi provocat scandalul anului (?!), că aş fi făcut „terci” din proza unei generaţii (opinie perfect consonantă cu alta, a unui clasic în viaţă, despre care nu am scris decât vreo douăzeci de rânduri, dar care zicea că l-aş fi făcut praf). Ce-i cu voi, fraţilor, de unde în mine atâta forţă malefică, de sfarmă-piatră? Abia dacă am cercat cu unghia tencuiala! Ei bine, unde zidurile erau de moloz, pereţii, bineînţeles, s-au clătinat… Regret că nu am explicat unele lucruri. Mizasem pe un fel de „inteligenţă nativă”, aşa cum un regizor mizează pe profesionalismul actorilor. Una e că protagoniştii nu s-au edificat în privinţa stilului (unul a dedus – simplist – „ideea” că stilul înseamnă stufozităţi. Eroare!). Toate cărămizile (adevărat, unele imperfecte) din care îşi construiesc ei opera ţin de stil! Nu numai barbarismele (ruseşti, basarabene etc.) sau argotismele unui mediu declasat, ci şi – e straşnic ce am să spun aici! – minimalismul literar ţine tot de stil (nu de sociologia operei, să zicem). De stilul rafinat! Numai că (pe partea polemică) dihotomia ordonatoare a eseului era alta, mai răspicată: profesionalism versus amatorism. „Bogată stilistic” ori austeră, orice proză (ca orice text, de altfel) trebuie, pur şi simplu, bine scrisă. E dificil? Dar, fiindcă în multele replici cuvântul de ordine este frustrare (citit ca blestem, ca sperietoare), trebuie să mai explic ceva, indiferent-parabolic. Orice coincidenţă cu realitatea e întâmplătoare! [Să zicem că] erau odată nişte oameni frustraţi: rateuri literare iniţiale, probleme ale vârstei tinere şi ale inadaptabilităţii, ale relaţiilor cu sexul opus etc, frustrări pe care lumea le topeşte, deseori, în alcool, droguri, prostituate. Pe de altă parte, probleme de comunicare, exemplaritate şcolărească şi (în consecinţă) lipsa de biografie (pentru un romancier!). Încă şi mai rău: pierderea patriei (dispărute subit!) şi tratarea ta de către ceilalţi ca un paria. Toate acestea s-au convertit, artistic, în (semi)ficţiuni! E versiunea happy end. Literatura chiar se construieşte pe frustrările lumii! Dar când acestea se expun direct (scânceli, înjurături, miorlăieli), li se văd urechile! Nu ştiu dacă fenomenul noii proze basarabene e atât de viguros precum zice D. Crudu. Esenţial e că, sociologică sau estetică, mai mult sau mai puţin profesionistă, foarte specifică în context panromânesc, noua proză basarabeană există. Dacă cineva ar scrie, azi, o istorie a literaturii române, echidistantă şi completă, noua proză… s-ar încadra într-un capitol separat. Ceva ar fi nedrept aici. Când scriam, eu ţineam această sintagmă între ghilimelele ironiei (aşa-zisa, aşa-presupusa). Dar „discuţia” … deja clasicizează fenomenul, astfel încât cineva, din aproximaţie, dar nemeritat, mă poate numi „părintele conceptului”. E cum ai spune cuiva: „Vous êtes des fauves!”… şi ai da nume fovismului! Pe lângă personajele literaturii deja vizate, „se produc”, în contextul ciomăgelii noastre, nişte anonimi care îşi închipuie că injuriile sunt o formă a elocinţei şi speră că în acest fel pot deveni şi ei personaje. Trebuie să-i dezamăgesc: nu-s buni nici de figuranţi. Îmi pare rău că trebuie să mai amintesc ceva. Provincialismul e o problemă de mentalitate, nu de geografie. Ar fi multe exemple, deocamdată, unul: a-i trata, de pe malurile recent cucerite ale Dâmboviţei (de exemplu), pe nişte conaţionali ca pe oameni care nu pot să judece, din moment ce ei locuiesc pe malurile unui râu cu mai puţine rezerve de apă, e mai mult decât o mostră de gândire provincială. E un caz clinic, de frustrare prost ascunsă. Reacţia, apropo, e în lanţ: imediat, un alt capitalist (tot caragialian, biensur!), începe a crede că malurile Bâcului sunt mai înalte decât cele ale Răutului! Iar personajelor mele le-aş spune că, în mediul literar, azi, puternic rarefiat, e loc pentru toţi! Şi le-aş mai spune: „sunteţi geniali!”. E bine aşa?
