A devenit aproape axiomatic faptul că discuţiile asupra problemei identităţilor naţionale subscriu fie abordării „primordialiste” („perenialiste”), fie celei „instrumentaliste” („moderniste” sau „constructiviste”). „Primordialismul” sau „Perenialismul” este o paradigmă a naţionalismului care vede naţiunea ca o categorie persistentă şi imemorabilă, cu o istorie ce se întinde pe parcursul a secole, dacă nu chiar milenii, ea este o comunitate politică etnoculturală, o comunitate de descendenţă comună, „înrădăcinată” în spaţiu şi în timp, într-o patrie istorică. Din acest punct de vedere, naţiunea este o comunitate populară şi demotică, ce posedă anumite calităţi, un tot unitar, cu caracter şi voinţă unică, determinate de legăturile ancestrale şi cultura autentică.

„Modernismul” sau „Constructivismul” priveşte naţiunea dintr-o perspectivă opusă. Pentru adepţii acestei paradigme naţiunea este „creată” (sau cel puţin segmente ale ei sunt conştient şi deliberat „construite” de membrii ei), modelată de elite, care încearcă să influenţeze emoţional masele pentru a-şi atinge scopurile. Prin urmare, naţiunile sunt recente, noi, un produs al condiţiilor moderne, necunoscute în epocile premoderne, o comunitate politică teritorializată, o comunitate civică de cetăţeni egali din punct de vedere juridic, ce posedă anumite resurse şi au capacitatea de a face ceva. Pentru adepţii acestui curent, principiile solidarităţii naţionale pot fi găsite în comunicarea socială şi cetăţenie, iar naţiunile nu sunt un tot unitar, ci divizate în funcţie de un număr de grupuri sociale (regionale, etnice, de clasă, gen, religie etc.), fiecare având propriile sale necesităţi şi interese.

Simplificând lucrurile, „perenialiştii” consideră naţiunea o comunitate culturală, imemorabilă, înrădăcinată în trecut, organică, unitară, definită de calitate, populară, bazată pe ascendenţă, iar „moderniştii” o văd în termeni de comunitate politică, modernă, creată, mecanică, divizată, definită de resurse, construită de elite, bazată pe comunicare.

Chiar dacă disputa este una veche şi, în multe aspecte, chiar una perimată şi neproductivă, linia de consens între cele două abordări este că etnicitatea e atât primordială, cât şi instrumentală. După cum bine observă van den Berghe „etnicitatea sau rasa nu pot fi inventate sau imaginate din nimic, ele pot fi manipulate, folosite, exploatate, accentuate, contopite sau subdivizate, dar trebuie corelate cu o populaţie preexistentă, legată de endogamie preferenţială şi de o experienţă istorică ce le este comună”. În acelaşi sens, David L. Laitin compară identitatea cu un Janus cu două feţe, în care aversul este „primordial” şi imemorabil, iar reversul „modern” şi construit.

Uniunea Sovietică a fost primul stat din istorie creat în baza unităţilor politice etnice, care confruntat cu ascensiunea naţionalismului în interiorul său, a promovat sistematic conştiinţa naţională a naţionalităţilor sale şi a creat pentru multe dintre ele formele naţionale specifice statului-naţiune. 53 de popoare ale URSS aveau unităţi administrative purtând propriul nume: 15 republici sovietice, 20 de republici sovietice autonome, 8 regiuni autonome, 10 districte autonome. În unele cazuri, acestea erau naţiuni conturate istoric (lituanienii, armenii, letonii, estonienii, georgienii etc.), în altele existau forme incipiente de consolidare etnică (ucrainenii, belaruşii), altele au fost construite din neant, dintr-un amestec de popoare turcice ale Asiei Centrale, iar unele au fost create ca identităţi în urma unei rupturi dintr-un popor mai mare (moldovenii, carelii, azerii, tadjicii). Motivaţia acestei mobilizări a fost diferită desigur, perioada ţaristă creând premize pentru transformarea acestor identităţi în proto-state sau proto-naţiuni, însă în mod explicit perioada sovietică le-a conturat din acest punct de vedere. Două cazuri din istoria sovietică, apropiate cazului moldovenilor, vom prelua pentru exemplificare, cel al azerbaidjanilor şi cel al tadjicilor.

Azerbaidjan între iranizare, turcizare şi sovietizare

La fel ca şi în cazul moldovenilor cu românii, Azerbaidjanul are, aşa cum observă Sh. Hunter, un plast cultural preexistent iranian şi turcic, peste care s-a suprapus un model de „civilizaţie sovietică”. Ca şi moldovenii, azerii, potrivit lui T. Vardanean, sunt un etno-proiect nefinalizat, iar din a doua jumătate a secolului XIX şi până în prezent există trei faze ale acestei identităţi în „balansare”: 1. sf. sec. XIX până în anii 1920 este perioada de-iranizării, întreprinse de regimul ţarist pentru a contracara moştenirea iraniană, şi începutul turcizării, încercate de noul stat azer apărut pe ruinele Imperiului Rus. 2. din 1930 până în anii 1990 are loc o etapă de de-turcizare (identic procesului de de-românizare la noi după 1940/1944) şi de „azerbaidjanizare” stalinistă (similară „moldovenismului”). 3. din 1991 până în prezent în Azerbaidjan are loc un proces de „balansare” între turcismul etnic, reapărut în context postsovietic, şi „azerbaidjanismul” moştenit din perioada sovietică (la fel cum în R. Moldova atestăm o confruntare între românism şi „moldovenism”).

În prima etapă autorităţile ţariste au fost preocupate de anihilarea conştiinţei religioase şi întărirea conştiinţei etnolingvistice, iar în cea de-a doua se implementau, de facto, două modele ale identităţii civice: „azerbaidjan” şi „homo sovieticus”. Prima îngloba toţi cetăţenii RSS Azerbaidjan, a doua, pe cei din URSS. Cultivarea distinctivităţii dintre azerbaidjani şi turci a urmat aceleaşi tipare ca şi în cazul moldovenilor, prin falsificarea şi mai ales „învechirea” istoriei (că erau mult anterior turcilor ca etnos), preluarea culturii popoarelor vecine, a eroilor, schimbarea grafiei, dar mai ales etnicizarea populaţiei republicii în corespundere cu noua denumire. În ciuda eforturilor colosale, construcţia „etniei azerbaidjane” nu s-a finalizat către momentul destrămării URSS, iar etnonimul „azerbaidjan” (la fel ca şi cel de „moldovan”) este unul contestat chiar şi actualmente în Azerbaidjanul contemporan.
Practic, în cea de-a treia fază, cea postsovietică, atestăm o confruntare între două etnoproiecte nefinalizate: „turcizarea”, întreruptă de sovietizare (exact cum românizarea Basarabiei a fost întreruptă de ocupaţia sovietică) şi „azerbaidjanizarea”, întreruptă de căderea URSS. Societatea azeră este actualmente o corabie care se leagănă între aceste două identităţi, iar statul a încercat în tot acest timp implementarea autoidentificării „azerbaidjan”, încercând în acelaşi timp etnicizarea ei. Putem observa în acest caz, la fel ca şi în cel din R. Moldova, preluarea mecanismului sovietic de modelare a identităţii şi reactivarea multor argumente istorice operate în acea perioadă. Acest lucru cauzează multiple disfuncţionalităţi la nivelul percepţiei şi autopercepţiei, ceea ce complică procesul de consolidare a etniei în jurul unei memorii colective comune.

Cazul tadjicilor

Modelarea tadjicilor este un alt caz clasic al construcţiilor identitare de tip sovietic. Turcii medievali foloseau cuvântul „tadjic” pentru a desemna popoarele vorbitoare de limbă iraniană, iar din secolul XI, termenul se aplică la poporul est-iranian, pentru ca începând cu secolul al XV-lea să fie extins asupra tuturor vorbitorilor de persană. Mai mult decât atât, în literatura persană veche, „tadjic” este sinonim cu „persan”. Ca autodefinire şi autoidentificare distinctă noţiunea de „tadjic” apare în context sovietic, când preluarea Turkestanului a făcut necesară construirea unor identităţi pentru contracararea influenţelor vecine şi concurente.

În mare parte tadjicii sunt împărţiţi între două state: Afganistan (8,2 milioane) şi Tadjikistan (6,2 milioane), cu extindere în Uzbekistan (1,5 milioane) şi Iran (350 mii). Parte a dialectului est-persan, limba tadjicilor a fost profund rusificată în perioada ţaristă, pentru ca în contextul ingineriilor identitare sovietice să fie introdusă în anul 1928 grafia latină, schimbată curând în grafia chirilică, ceea ce a transformat dialectul persan al Tadjikistanului într-o limbă persană separată.

În acelaşi anturaj al acţiunii afirmative sovietice, la 5 decembrie 1929 a fost creată RSS Tadjică, ca entitate naţională a poporului tadjic în cadrul URSS (până în acel moment a fost republică autonomă în cadrul RSS Uzbecă, exact ca şi RASSM în cadrul RSS Ucrainene). Pentru a întări sensul unei identităţi distincte, odată cu crearea republicii tadjice definite în termeni naţionali, are loc crearea instituţiilor „naţionale”: în 1926 apare primul ziar în limba tadjică, apar noi instituţii educaţionale (primele şcoli apar în 1926). Guvernul sovietic central începe clădirea unei noi elite intelectuale şi politice tadjice, care era modelată în centrele de învăţământ din URSS şi RSS Uzbecă. În timp, sovietizarea tadjicilor a fost realizată odată cu procesul de „tadjicizare”, ceea ce a făcut aceste două procese suprapuse şi intercalate organic, dezvoltând o aderenţă a tadjicilor la identitatea lor modelată după tipare sovietice.

Tadjikistanul şi-a proclamat independenţa la 9 septembrie 1991, iar în perioada 1992-1999 a fost terenul unui acerb război civil, cu implicarea Federaţiei Ruse, care a scos la iveală multiplele sechele ale unui construct identitar nefinalizat şi unde s-au încleştat suporterii unei nomenclaturi sovietice, concentrate în jurul lui Emomalii Rahmon, islamişti radicali cu diverse conexiuni externe şi clanurile rivale care şi-au păstrat legăturile de sânge, nealterate de perioada sovietică.

Actualmente, problema identitară în Tadjikistan este una determinată de persistenţa unei anumite forme de „tadjikistanism” sovietic, care se ancorează în argumentaţia de tip sovietic a fundamentelor statului şi ascensiunea islamului, accentuată de revenirea la tradiţiile şi valorile lumii islamice, proxime din punctul de vedere a rădăcinilor „primordialiste” şi la care se raportează majoritatea populaţiei tadjice care locuieşte în Afganistanul vecin (Tadjikistanul este unicul stat din Asia Centrală care are în parlament un partid politic afiliat religios – Partidul Renaşterii Islamice). La fel ca şi cazul azer sau moldovenesc, existenţa acestor dihotomii la nivelul mentalităţii colective face extrem de problematică funcţionarea statului tadjic şi oferă posibilitatea unui înalt grad de imixtiune din partea marilor puteri, în special al Federaţiei Ruse.