O lume pe care nu o putem numi nici ortodoxă, nici catolică, nici altfel. Fiindcă la acea dată nu existau numeroase confesiuni creștine. Creștinismul avea o singură Biserică.
Singurele deosebiri la acea dată le constituiau bisericile necalcedoniene. Adică acele biserici din Răsărit care nu au acceptat formulele Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Totuși adevărata mare ruptură în sânul creștinismului a venit mult mai târziu. E vorba de anul 1054 când creștinismul e rupt în două formându-se ceea ce astăzi cunoaștem sub numele de Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. După încă 500 de ani, în interiorul catolicismului urmează o altă mare ruptură și se formează bisericile protestante, mai întâi cea luterană, apoi cea calvină – după numele fondatorilor ei. Din acest moment, odată pornită fărâmițarea bisericilor, apar noi și noi ideologii, ajungându-se la situația de acum în care există câteva mii de confesiuni și denominațiuni creștine.
După acest parcurs, duminica ortodoxiei a fost asociată doar cu Biserica Ortodoxă. Am spus deja anul trecut, cu prilejul acestei prăznuiri, că această zi amintește de biruința iconodulilor (apărătorii icoanelor) asupra iconoclaștilor (luptătorii împotriva icoanelor), de la Sinodul VII Ecumenic din Niceea, anul 787.
Dacă luptele de atunci împotriva icoanelor se duceau cu sânge și războaie, astăzi există doar o bătaie de joc. Atât. Pe care nu o fac păgânii sau cei de alte confesiuni, ci tot cei botezați și primiți în bisericile noastre. Ce să vă spun? În autogara din Bacău, la veceul public stă o doamnă credincioasă. Ea vinde biletele și hârtia igienică celor ce vor să intre la veceu. Nu o să vă vină să credeți, dar acest veceu este ticsit cu icoane! Și doamna respectivă trăiește cu impresia că face ceea ce trebuie. Are și o candelă aprinsă în veceu.
Acesta este un exemplu minimalist, ca să spun așa, dar iată și unul maximalist: cei de la Dolce&Gabbana au scos pe piață o nouă colecție de haine, rochii mini și transparente, bune de îmbrăcat fetele în bordeluri, care imită mozaicuri cu icoane bizantine. Chipul Mântuitorului pe sâni, Sfântul Gheorghe pe… burtă și așa mai departe. Cei care fac astfel de lucruri nu sunt nici păgâni, nici musulmani, nici yoghini. Sunt oameni crescuți în bisericile creștine. Pe cine să acuzăm atunci?
Aveți în case icoane? Tratați-le cu cinstea cuvenită, ele nu sunt simple obiecte estetice. Dacă nu reușiți să înțelegeți importanța unei icoane, mai bine agățați altceva pe perete. Icoana e o fereastră spre cer.
Pe de altă parte, această duminică ar trebui să ne mai amintească un lucru important. Eikon tou Theou în limba greacă înseamnă chipul lui Dumnezeu. Noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu. Ar trebui să avem asta în minte în fiecare zi a vieții noastre. Ce facem noi din acest lucru? Am fost făcuți după chipul lui Dumnezeu și chemați să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu.
Postul acesta trebuie să ne ducă și spre învierea noastră, nu doar spre pomenirea Învierii lui Hristos, fiindcă învierea Lui pentru noi s-a făcut. Ce nevoie avea Dumnezeu să ia chip de om, să moară și să învie? Omul avea nevoie de înviere și de înfiere ca să se mântuiască. Și asta trebuie să ne amintească postul, asta trebuie să ne spună icoanele. Asta mărturisesc sfinții prin viața lor. Sfinții sunt frații noștri care prin și alături de Hristos au biruit lumea. Să ne amintim asta. Iar sărbătorile sfinților să le petrecem întru pomenirea lor, nu pentru desfătarea noastră, cum, din păcate, se întâmplă de cele mai multe ori.
