Preşedinte avem. Ne mai trebuie ţară

Timp de doi ani şi ceva, Alianţa s-a aflat în război nu doar cu electoratul său, ci şi cu R. Moldova, în general. Liderii ei au făcut tot ce au depins de ei ca societatea să înceapă a urî sincer Alianţa. Rănile acestui război nu se cicatrizează cu una cu două; e nevoie de timp, dar şi de o altă politică a Alianţei ca societatea să recapete încrederea în ea. Să fie clar că războiul dintre liderii Alianţei nu s-a sfârşit; s-a încheiat doar un armistiţiu, care în curând va fi încălcat, fiindcă, deşi au fost evitate alegerile anticipate, nu-s atât de departe alegerile ordinare, iar în perspectiva lor partidele din Alianţă vor începe poziţionările de rigoare, poziţionări care, de obicei, înseamnă atacuri între ei. Ceea ce s-a întâmplat pe 16 martie a fost o excepţie de la regulă, o minune pentru care trebuie să-i mulţumim partidului lui Voronin care, prin acţiunile sale, a reuşit să-i convingă pe toţi actorii politici de pericolul revenirii comuniştilor la putere. Când li se va părea că pericolul comunist a trecut, iar această se va întâmpla mai înspre vară, liderii Alianţei vor reîncepe ostilităţile interne. Există motive interne serioase ca armistiţiul dintre cei trei să nu dureze mai mult – alegerea preşedintelui N. Timofti a zdruncinat serios Acordul de constituire al AIE-2, potrivit căruia M. Lupu urma să devină şef de stat, iar M. Ghimpu, şef de parlament… Astăzi nici Lupu, nici Ghimpu nu au obţinut ceea ce „era scris”, iar asta în politică nici nu se uită, nici nu se iartă…
Alegerea preşedintelui Timofti va grăbi procesul de dezintegrare a PCRM; acest partid, având în frunte o şleahtă de oportunişti, dar mai şi fiind măcinat de intrigi interne, nu va rezista mult timp în opoziţie şi se va desface în bucăţi, dar numai în cazul în care Alianţa va acţiona politic corect şi va lucra pentru cetăţean, nu pentru sine. Alegerea preşedintelui a făcut foarte incertă soarta politică a lui Igor Dodon. Maurul şi-a făcut treaba şi acum Alianţa nu mai are nevoie de el. În numele adevărului, trebuie să recunoaştem că meritul alegerii preşedintelui aparţine lui Igor Dodon – fără voturile acestuia, R. Moldova nu avea preşedinte nici astăzi.

Un lucru ciudat se întâmplă în R. Moldova: guvernările de centru-dreapta, proeuropene, sunt create de politicienii de stânga – la moldoveni – prin definiţie, antieuropene. Astfel, AIE-1 a fost creată de M. Lupu, ex-spicherul comunist, ca şi AIE-2, iar AIE-2 a fost salvată de la pieire sigură de ex-comuniştii Dodon, Greceanîi şi Abramciuc care au votat candidatul Alianţei…

Alegerea preşedintelui a rezolvat, deocamdată, doar o problemă psihologică a societăţii moldovene („Avem preşedinte!”). Odată cu alegerea preşedintelui nu au dispărut sărăcia, corupţia, dezbinarea societăţii ş.a.m.d. Cred că e greşit să aşteptăm prea multe de la viitorul imediat. Nu pun la îndoială capacităţile şi bunele intenţii ale lui N. Timofti, dar societatea moldoveană este un ghem încâlcit de probleme – identitare, sociale, psihologice, religioase, etnice – şi toate cu substrat geopolitic. Cineva dintre politicieni a spus că N. Timofti nu e nici al României, nici al Rusiei, nici al Americii. Un asemenea preşedinte „al nimănui” nu poate exista „prin definiţie” în R. Moldova, pentru că un preşedinte moldovean
întotdeauna este al cuiva, fără chiar el să dorească acest lucru. Un preşedinte moldovean proeuropean, fiind automat şi proromân, nu poate fi al Rusiei. Şi invers, un preşedinte moldovean antioccidental şi rusofil nu poate fi al americanilor sau al României. Cei care declară că un preşedinte moldovean poate fi doar al Moldovei (şi al moldovenilor), fără „afilieri” şi „poziţionări geopolitice sunt nişte demagogi. N. Timofti va simţi chiar din primele zile după investiţie „vânturile” geopolitice care-i vor bate şi din faţă şi din spate. Din acest punct de vedere, marea problemă cu care se va ciocni înainte de toate noul preşedinte va fi cea identitară. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: în R. Moldova există două Moldove – una românească, proeuropeană şi una rusească, aflate într-un permanent război, pe care nu ştiu dacă Timofti – chiar fiind trimis de Dumnezeu, vorba lui M. Ghimpu -, îl va putea opri. Înainte de alegerea sa, N. Timofti declara că, dacă devine preşedinte, va împăca şi linişti ţara. Frumos spus, dar e necesară o precizare: ţara pe care Timofti doreşte s-o împace nu există, ea trebuie creată. Deocamdată, Timofti e şef de stat, dar nu de ţară.

Să-i acordăm noului preşedinte ales cele o sută de zile de graţie, să nu-l bălăcărim în obositele noastre obsesii şi mizerii politice moldoveneşti, să vedem: poate iese ceva.