Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă – hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii” sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a. Istoricii literari din generaţii ceva mai vechi (Mihai Cimpoi, Eugen Lungu) au depus un efort semnificativ de recuperare a identităţii basarabene în cadrul mai larg al culturii române. Însă criticii de întâmpinare militantă ai „postmodernismului” basarabean – de la Vitalie Ciobanu şi Nicolae Leahu la Mihail Vakulovski – sunt deja mult mai puţin preocupaţi de „specificul regional” (oricum, aspiră cu tot dinadinsul să-i depăşească provincialismul). Cu toate acestea, o „diferenţă specifică” (sau un „aer de familie”) există şi ar fi un exerciţiu deopotrivă util şi instructiv să-i aproximăm locul geometric. În general, tinerii scriitori basarabeni sunt puternic marcaţi de presiunea experienţei sovietice (cu imperiul rus ca „tătuc” abuziv), dar şi de frustrările resimţite în raport cu o Românie privită ca „mamă denaturată”, neglijentă şi arogantă: un triplu statut periferic, aşadar, agravat de o conştiinţă sporită a subdezvoltării şi a decalajelor: faţă de Occidentul european, faţă de Rusia şi faţă de România. Există, fără doar şi poate, o amprentă a „sufletului slav”, după cum există – de pe altă spirală a istoriei culturale – asemănări importante cu literatura românilor ardeleni de la 1900-1920. Ca şi în cazul acesteia din urmă, noua literatură basarabeană are un caracter realist, revoltat şi etic marcat, fără fantasmele artistocratizante regăţene. Întâlnirea cu postmodernismul – în varianta românească a optzecismului – s-a produs nu atât pe latura sofisticării manieriste şi a deriziunii parodice, cât pe aceea a experimentului angajat critic în real, în istorie, în societate. Înclinaţiei spre ludicul giumbuşlucar şi gratuit îi ia locul, aici, apetenţa pentru o atitudine de gravitate dramatică, înclinată spre cruzime şi sarcasm dezabuzat. Bref, la postmodernii de peste Prut, modelele literare ruse şi americane şi-au dat mâna, prin medierea literaturii române, într-o sinteză paradoxală. Sunt foarte puţini tinerii scriitori basarabeni „estetizanţi” şi „evazionişti”.
Paul Cernat
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
