Când cuvintele populare, familiare sunt rostite în această manieră într-o situaţie de comunicare neoficială, un asemenea fel de a vorbi este original şi destul de spectaculos. Însă chiar şi în astfel de împrejurări lucrurile uneori degenerează în neglijenţe prea mari – putem auzi am şăst (am şezut), am văst (am văzut), mă dor cioarli (picioarele), nuş-ci fac iia (nu ştiu ce fac ei), mă’cacasî (mă duc acasă). Mai adăugăm aici obişnuinţa unor tineri orăşeni de a rosti în manieră rusească consoanele d, t – dzespre tzine, dze prietzeni, tzilivizor.
Or, adoptarea variantei literare de rostire este absolut necesară pentru persoanele publice, pentru profesori, politicieni, funcţionari ş.a., care trebuie să-şi supravegheze atent exprimarea. Vorbitorii noştri însă neglijează permanent câteva reguli. Este vorba de vocalele finale e şi ă, care nu trebuie transformate în i şi î în cazuri de tipul: partidi (partide), programi (programe), propuneri (propunere), şădinţî (şedinţă), alianţî (alianţă), siguranţî (siguranţă) etc. Vocala e la început de cuvânt trebuie pronunţată mai deschis, ea nu se rosteşte iotat – ie (ca în cuvântul iepure), ci cu trecere mai mult spre ă, deci nu iconomii, ixamini, ielevi, ieuropini, ci economie, examene etc., dar nici ăconomîe, ăxamană, ălăvi, ăuropăni, dăspră ăl, prăţuri ş.a., cum se silesc să rostească unii prezentatori TV.
Sunt cu totul dezagreabile sincopele, provenite din lenea de a pronunţa explicit toate silabele – să piardă omul timpul rostind atâţia e şi i în in-de-pen-den-ţă, con-sti-tu-ţi-e, ne-ce-si-tă-ţi-le? Mai bine mai comprimă cumva, aşa că de multe ori auzim ceea ce auzim chiar de la unii parlamentari: indpîndenţî, constuţîi, prtcipanţ, pîrlment, ncistăţli, cofrinţî, coştinţî, puporlu, irupeni, planurli, paisprişi etc.etc. Din păcate, modelul „mă’c acasî” este încă foarte productiv.
Irina Condrea,
doctor habilitat, conferenţiar universitar la USM
