Provocările începutului de campanie

Partidele şi-au reactivat membrii, liderii acestora şi-au reintrat în rol, iar presa mai mult sau mai puţin dependentă de finanţatorii ei, a reînviat după aproape două luni de subiecte sociale, de divertisment şi de cancan. Reîncepe cancanul politic şi ne putem aştepta ca acesta să acopere orice alte subiecte apolitice. Fiind o societate profund dezbinată, aflată pe baricade, deci înclinată spre conflicte, bătălii şi rareori dezbatem, putem intui că interesul general va fi redirecţionat către campania electorală care tocmai a demarat. E adevărat că abia acum partidele îşi planifică lansările, evaluând simbolismul mai multor locaţii, dar putem afirma că fiecare concurent a început deja să transmită primul val de mesaje electorale.

Prin urmare, cetăţenii, receptorii acestor mesaje, se pot poziţiona, deja, în raport cu aceste mesaje. Din păcate, însă, partidele, dar mai ales politicienii moldoveni, excelează la capitolul mesaje contradictorii, care-i ameţesc şi mai mult pe cei care-i ascultă. Faptul acesta este doar în favoarea oportuniştilor şi a celor care sunt gata să accepte soluţii ad-hoc, deci superficiale. Afirm acest lucru pentru că în politica moldovenească există mai multe precedente dezonorante, când cetăţenii, votând un anumit partid, s-au aşteptat la una, dar după alegeri s-au ales cu altceva. Să ne amintim, de exemplu, de PPCD sau PD, care şi-au construit campania pe un discurs anticomunist, dar până la urmă l-au instalat pe primul comunist, Vladimir Nikolaevici, în fotoliul primului om în stat.

Aşadar, ce avem în acest moment? PLDM şi-a asumat continuarea parcursului european al R. Moldova, monopolizând, aproape, discursul proeuropean şi împingându-i „la păcate” pe colegii lor democraţi. Vorbim aici de un proces firesc, probabil, dar nu fără a suspecta şi nişte rele intenţii minore şi „colegiale”. În ceea ce-i priveşte pe comunişti, liberal-democraţii nu s-au pronunţat recent împotriva lor prea vehement, făcând glume pe seama acestora mai mult din inerţie. În raport cu celelalte partide s-au poziţionat relativ înţelept, arătând că vor colabora cu toţi cei care-şi vor asuma identitatea proeuropeană şi vor dori să contribuie la continuarea reformelor. Este de remarcat că la întrebările frontale privind o eventuală alianţă cu PCRM, reprezentanţii PLDM s-au eschivat, ceea ce ne face să ne gândim că acea coaliţie largă, de „interes naţional” despre care se tot vorbeşte şi care ar include PLDM, PD şi PCRM nu este chiar utopică. Pe de altă parte, potenţialul de creştere al PLDM se leagă, în primul rând, de acei peste 51% de proeuropeni care se regăsesc în republică, dar şi de majoritatea emigranţilor moldoveni din Vest, care sunt, într-o şi mai mare măsură proeuropeni.

PD se poziţionează, ca de obicei, în mijloc, adică „nici încolo, nici încoace”. Fiind acuzaţi că liderii acestuia nu reuşesc să-şi construiască o identitate clară, această politică incoloră a devenit între timp principala lor trăsătură identitară. Din acest punct de vedere, avem motive să-i considerăm drept cei mai susceptibili de a o lua, din poziţia lor geopolitică centristă, spre oricare dintre cei doi poli, vestic sau estic. Membrii săi şi-au asumat valorificarea electoratului comunist, stângist şi prorus. Voturile pe care mizează PD ar trebui să provină din zona celor care „nu vor probleme cu nimeni”, a proruşilor care nu-şi refuză avantajele europenizării, dar şi a indecişilor. Anume această din urmă categorie a fost target-ată prin campania de alegeri primare interne a democraţilor. Rolul acestei găselniţe a fost de a le da tuturor potenţialilor votanţi senzaţia că ei chiar pot decide ceva într-un partid care nu le aparţine. Mişcarea este ingenioasă, dar mă tem că rezultatele nu vor fi cele sperate de cetăţeni, în buna tradiţie moldovenească. În orice caz, ideea de unic partid democratic şi cel mai apropiat de categoriile sociale majoritare urmează a fi exploatată la maximum de către PD.

PL, cel de al treilea partid proeuropean, s-a poziţionat şi el destul de clar în raport cu celelalte partide. Ca de obicei, poziţionarea este la fel de vehementă, chiar dacă liderii săi sunt conştienţi că deciziile de după alegeri, când se va fi numărat fiecare vot, nu vor mai putea fi la fel de vehemente. Scopul suprem declarat al liberalilor rămâne integrarea europeană, deci împiedicarea comuniştilor să preia puterea. Orice combinaţie în care comuniştii ar putea ajunge la putere i-ar exclude pe liberali. Inclusiv, sau mai ales dacă acea coaliţie dintre PLDM, PD şi PCRM va căpăta viaţă. Prin urmare, liberalii ar trebui să tragă tare acum, pentru ca forţa lor în cadrul negocierilor să fie demnă de luat în seamă. Din punctul de vedere al votanţilor PLDM, o alianţă cu PL este dezirabilă în faţa uneia cu PCRM. Nu acelaşi lucru se poate spune despre PD. Totuşi, cele două mari teme pe care încearcă să şi le asume reactiv PL, respectiv aderarea la NATO (pe fundalul agresiunii ruseşti din Ucraina) şi anticorupţia (pe fundalul scandalurilor interne de corupţie), s-ar putea să-i facă şi mai antipatici (sau „nefrecventabili”) în viziunea PLDM şi PD. Votanţii PL rămân oameni cu valori ferme prooccidentale, dar mai ales antiruseşti (spre deosebire de electoratul mai tolerant al PLDM, vorbind grosso modo).

În mod normal, ar trebui ca aceste profiluri şi tendinţe, chiar dacă susceptibile unor fluctuaţii majore, să determine comportamentul lor de după alegeri. Iar acest fapt ar fi un lucru bun pentru noi toţi, pentru că deciziile ar fi bazate pe nişte raţionamente şi argumente. Din păcate, însă, există mereu şansa că partidele noastre vor fi conduse de grupuri ale căror simpatii, antipatii şi frustrări acumulate vor determina calea celorlalte milioane de cetăţeni. Iar atunci nu ne va rămâne decât să ne bazăm pe forţa de „convingere” a partenerilor noştri occidentali.