Se proclamă independentă, deşi majoritatea populaţiei sale nu crede în această independenţă; în şcoli se predă limba română, iar în Constituţie este stipulată ca limbă de stat „limba moldovenească”; învăţăm istoria românilor de peste douăzeci de ani, dar continuăm să ne etalăm drept moldoveni, ceva distinct de români; avem un statut de „neutralitate” stipulat prin Constituţie, dar în realitate o parte a ţării este ocupată militar de armatele ruse; avem două biserici ortodoxe care se ciocnesc cap în cap cui aparţin; avem două sărbători de Crăciun şi două de An Nou, iar la fiecare dată importantă a istoriei noastre avem cel puţin două interpretări antagoniste, care încearcă să ne demonstreze că 1812, 1918, 1940 sau 1945 au fost fie „eliberare”, fie „ocupaţie”. Dar cel mai comic, dacă n-ar fi în esenţă tragic, este faptul că fiind ancoraţi într-o structură de sorginte euro-asiatico-ruso-sovietică (CSI), încercăm să demonstrăm tuturor că vrem să devenim parte integrantă a unui construct european-occidental, care are ca expresie politică Uniunea Europeană.
În încercarea de a răspunde ce suntem în realitate ajung la concluzia că moldoveanul nostru este un fel de Janus cu două feţe, care poate vorbi deopotrivă „limba moldovenească” şi limba română, poate fi deopotrivă „moldovean” şi român, iar într-un cadru mai extins, poate fi deopotrivă ruso-sovietic şi european. În ultimă instanţă, aceste dihotomii ale moldoveanului ascund paradigma fundamentală a existenţei sale, el nefiind decis dacă aparţine civilizaţiei europene (occidentale) sau celei ruse (euro-asiatice). Şi asta pentru că moldoveanul „independent” de după 1991 nu a reuşit transformarea sa din „homo moldovanus” sovietic în român şi din „homo sovieticus” în european.
De ce ar fi avut nevoie de o astfel de transformare? Pentru că românii sunt prin definiţie un popor european, la fel cum fundamentele culturii şi civilizaţiei româneşti sunt de sorginte europeană. Crearea statului modern român şi procesul de modernizare a acestuia, care a urmat la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX, s-au realizat într-un context de aliniere la modelele vest-europene: constituţiile din 1866 şi 1923, urcarea pe tronul României a unei dinastii germane, influenţa profundă a Europei Occidentale asupra instituţiilor politice româneşti, afinitatea elitei intelectuale şi politice pentru modelul occidental, de unde timp de un secol a găsit surse de inspiraţie şi idei. Într-un cuvânt, Occidentul a modelat decisiv esenţa românilor ca naţiune europeană, atât din punct de vedere cultural şi intelectual, cât şi instituţional. Chiar şi cei cincizeci de ani de comunism n-au putut zdruncina fundamentul european al identităţii româneşti, dovadă fiind faptul că, imediat după căderea comunismului, ideea de revenire în familia europeană, ca membru NATO şi UE, a prevalat şi a constituit elementul esenţial de coeziune a clasei politice şi a societăţii româneşti.
Cu regret pentru noi, anul 1812 şi anexarea Moldovei de Est la Imperiul Rus au făcut ca românii din Basarabia să rateze prima parte a procesului de „europenizare” a naţiunii române, iar acele umbre de modernizare în secolul de dominaţie ţaristă cu greu pot fi considerate progresiste şi ajutătoare, cum ar fi putut fi invocate, spre exemplu, în cazul românilor din Transilvania, care erau parte a Imperiului Habsburgic „luminat” şi european. Perioada 1918-1940 este unica în care populaţia actualei RM a experimentat într-un fel senzaţia de a fi european sau de a fi parte a civilizaţiei occidentale, procesul de modernizare fiind realizat pe fundalul unificării şi integrării provinciilor istorice într-un context comun românesc şi general european. Votul universal şi alegerile, sistemul de partide, drepturile fundamentale ale omului, principiul descentralizării administrative, reformarea relaţiilor de proprietate, accesul la educaţie şi serviciile publice, conectarea directă la circuitul politic, economic, educaţional, cultural sau sportiv european şi internaţional au fost doar câteva elemente esenţiale ale conturării identităţii europene a basarabenilor în perioada interbelică.
Anul 1940, iar apoi 1944/1945 au deturnat profund sensul acestui proces de europenizare a românilor basarabeni, aruncând populaţia acestui teritoriu într-o dimensiune totalitară sovietică, opusă fundamental pornirilor de „occidentalizare” atestate aici în perioada interbelică. De fapt, Uniunea Sovietică a procedat la o modelare încrucişată a identităţii noastre existenţiale. Pe de o parte, a anihilat memoria perioadei interbelice printr-o acţiune represivă de durată împotriva românismului şi occidentalismului, care devin complementare şi deopotrivă pasibile de distrugere, iar pe de altă parte, a construit o identitate „moldovenească” opusă celei române, predispusă la rusificare şi sovietizare. Rezultatul net al acestor inginerii sociale şi naţionale a fost apariţia unei Moldove cu faţă rusă/sovietică, care a deturnat profund esenţa europeană a românilor basarabeni.
Când ne întrebăm de ce a venit atât de târziu orientarea RM către Uniunea Europeană, când ne întrebăm de ce avem atât de multe dificultăţi în implementarea politicilor europene şi de ce atestăm ipocrizia clasei politice în acest proces, când ne întrebăm de unde vine natura schimbătoare a preferinţelor moldovenilor pentru Vest sau Est, trebuie să răspundem că aceasta vine din faptul că moldovenii percep Uniunea Europeană şi Occidentul mecanic, geografic şi politic, fără a avea o percepţie istorică, spirituală, culturală şi mentală a identităţii noastre europene. Pentru a rezolva această problemă, trebuie să răspundem fiecare în parte cine suntem în esenţă şi la care civilizaţie aparţinem, iar pentru asta avem nevoie să reevaluăm ce au însemnat pentru noi 1812, 1918, 1940 sau 1945.
*Articolul este o versiune adaptată a comunicării cu acelaşi titlu, prezentată în cadrul mesei rotunde internaţionale „Două decenii de relaţii diplomatice moldo-lituaniene”, organizată la 29.06.2012 de Ambasada Lituaniei în R. Moldova.
