Volumul Mi-s, un debut cu un număr impunător de poeme, ne convinge că într-o societate ca a noastră, devenind tot mai de consum, autoarea nu ascultă doar de reţeta succesului imediat şi că poezia sa are alte mobiluri decât potrivirea la gustul, nu neapărat mediocru, al celor deschişi în exclusivitate muzicii de divertisment. Faptul că orice cântec, fie şi din domeniul muzicii uşoare, nu rezistă la prima rafală de timp – dacă melodia nu este susţinută de un text poetic cu intensitate vizionară şi densitate imaginativă – constituie un subiect demn de o analiză aparte. Pentru moment, vom aborda acest volum de poezie dincoace de hopul interdisciplinar, pe dimensiunea literară.
Poezia Radmilei te încadrează imediat pe traseul simbolic al iniţierii personale, jalonat în zigzagul tensionat al întrebărilor fundamentale – „mi-s” ori „n…uusss”. Calitatea expresiei te cucereşte de la primele texte ce anunţă, aşa cum era de aşteptat, o călătorie poetică în misterul fiinţei: „Mi-s luntre / pe apă de gânduri plutesc – / nu-s unsă, străpunsă încet putrezesc / Mi-s grotă / din ţurţuri îmi picură ser – / şuviţe durabile pentru reper…/ Mi-s urmă / stelară călcată de tot / mă sapă, mă ară un timp idiot… / Femeie mi-s / Cine m-a vrut, blestemat / să zacă în mine / să… / Mi-s de păcat” („Mi-s”). (…)
Mai aproape structural de poetica explorărilor de profunzime, fără a renunţa la figuri, tropi şi rimă, Radmila se racordează la noua sensibilitate în registrul poetizării corporalului. Se poate spune, în fapt, că autobio(ego)grafia poetică a acestui volum se compune din expresii ale multiplelor ipostaze ale eului, determinate de abordarea relaţiei trup-suflet şi trup-literă. Pentru a cunoaşte fiinţa, poeta îşi face vizite repetate („îmi pipăi întâmplarea care sunt”), iar poezia e văzută ca o scriere cu sine, ca o extensie a senzorial-corporalului în pagină. Spectacolul dezmembrării progresive în pagină („mă deformez în umede cuvinte”) consacră o undă lirică care, posibil, merită a fi explorată mai mult pe viitor. (…) De fapt e vorba de frustrări eterne: stigmatul neîmplinirii, trecerea timpului, pierderea frumuseţii juvenile, căutarea căldurii şi protecţiei bărbatului, diferite fiind doar exteriorizările imagistice. În acest sens, merită atenţie mai ales acele dansuri existenţiale în ritm de vals şi de tangou, asemuind feminitatea cu muzicalitatea. De aici nu mai e mult până la contopirea totală a sinelui cu textul poeziei: „Agaţă-mă de-un semn de întrebare/ întors de-afirmative // Subliniază-mă ca pe-o eroare / din frazele pasive” (Semnată).
Aceste acorduri fixează un imaginar şi un stil ale unei experienţe poetice care trebuie să aibă continuitate. Cititorul le acreditează, dar mai are, cel puţin, „opt cereri”!
Aliona Grati, critic literar
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
