Analizând atent conceptele cu care Rusia şi-a „dresat” oficialii să operaţionalizeze, vom obţine o veritabilă listă a „temerilor” Rusiei în ceea ce priveşte noua configuraţie geopolitică a Europei de Est şi regiunii extinse a Mării Negre. Ceea ce ne poate atrage atenţia este o aşa-numită „listă a fricii” utilizată de Rusia în ceea ce priveşte instalarea scutului american în Europa.
În primul rând, Moscova nu crede că iranienii sunt aproape de o bombă nucleară şi nici aşa de iraţionali dacă reuşesc să o construiască, de aceea ruşii nu cred că scutul american este îndreptat împotriva unei ameninţări din partea Teheranului. Declaraţia lui Churilin în ceea ce priveşte cererea unor garanţii juridice din partea NATO vine pe un fundal al tensiunii apărute după dialogul de la summit-ul de la Lisabona în Washington şi Rusia. Ori, acolo s-a repetat de mai multe ori că scutul Alianţei nu este îndreptat împotriva nimănui, ci este unul defensiv. NATO nu poate oferi astfel de garanţii juridice deoarece este o barieră peste care nu se poate trece, însă drept alternativă propune reasigurări politice.
De multe ori s-a vorbit de faptul că Rusia nu vede cu ochi buni creşterea influenţei Washingtonului la Marea Neagră, poate de aici vine şi catalogarea drept „ameninţare globală” a bazelor americane din România şi Bulgaria. Curiozitatea oficialilor ruşi asupra acordurilor dintre SUA şi statele-gazdă a scutului devine una prioritară, iar momentan Rusia se află în expectativă: „Trebuie să ne dăm seama ce înseamnă pentru evoluţia acestor evenimente declaraţiile de aderare la scut ale Spaniei şi Olandei, Turciei şi Poloniei”, preciza Churilin în cadrul interviului. Evident că acordul americano-român publicat pe Internet a ţinut birourile din Kremlin cu luminile aprinse multe nopţi în şir. Cert este că între Rusia şi SUA a fost semnat un acord care conţinea detalii refritoare la scut, iar ambasadorii ruşi au avut drept sarcină să studieze mai în detaliu acordurile semnate între Washington şi ţările-gazdă considerând că de acolo pot obţine argumente ce le pot susţine „temerile” şi care le-ar putea oferi o anumită manevrabilitate diplomatică pentru a bloca acest proiect al Alianţei.
Critica venită din partea Kremlinului asupra prezenţei soldaţilor americani în „vecinătatea apropiată” poate fi citită prin prisma diminuării statutului de mare putere a Rusiei, care descreşte invers proporţional cu numărul bocancilor americani prezenţi în „vecinătatea apropiată”…iar americanii nu prea dau semne de retragere. De asta ştie şi ambasadorul rus care foloseşte des în discursurile sale termenul de „graniţele noastre” nespecificând care sunt acestea. Aici putem aduce în discuţie problematica frontierelor „imperiului rus” care în perioada sovietică avea o existenţă structurată în mai multe cercuri concentrice, după cum preciza şi Zbigniew Brezezinski.
Ce a moştenit Rusia post-sovietică? Putem face o analiză sumară a spaţiului postsovietic deosebind trei cercuri. În primul cerc geopolitic intră Uniunea Rusia-Belarus-Kazahstan – o uniune politico-militară integrată într-un spaţiu economic comun, adică un spaţiu al rublei ruseşti.
Al doilea include spaţiul ex-sovietic alcătuit din state independente având propria monedă, iar unele evoluând cu totul independent de Rusia (de exemplu GUAM). Aici vorbim despre Comunitatea Statelor Independente aflată sub dominaţia accentuată a Rusiei, care manifestă un interes pronunţat în zonă deoarece economia sa este dependentă de exporturi de materii prime asigurate de infrastructura de transport sovietică aflată într-o situaţie precară.
Cercul exterior este alcătuit din statele opuse blocului euro-atlantic cu care Rusia a stabilit „parteneriate strategice”: Venezuela, Iran, Siria, Coreea de Nord sau Cuba. Aceste relaţii se combină cu acorduri semnate cu NATO şi SUA şi cu operarea unor noi axe geopolitice: Moscova-Berlin, Moscova-Paris, Moscova-Tokyo. Dacă cercul interior şi cel exterior este unul de fond, cercul intermediar este unul vital pentru existenţa statului rus.
Nevroza Rusiei privind scutul a devenit deja o obsesie alimentată de experţii ruşi, care percep ab initio SUA capabile să întreprindă un prim atac strategic fiind în acelaşi timp siguri că pot intercepta orice rachetă cu care Rusia ar putea răspunde. Însă nici ambasadorul rus la Bucureşti, nici alţi oficiali ruşi nu amintesc niciodată faptul că Rusia are toate datele şi elementele necesare pentru a cunoaşte conţinutul relativ la scutul antirachetă, la faptul că nu e o ameninţare pentru ea şi nici nu afectează echilibrul strategic. Episoadele apocaliptice în ceea ce priveşte Războiul Rece, bazate pe estimarea capacităţii de distrugere, revin obsesiv în memoria oficialilor de la Kremlin în ciuda faptului că numărul de interceptori e imfim şi irelevant în faţa arsenalului nuclear al Rusiei (estimat la 2.430 de focoase nucleare distribuite pe rachete balistice intercontinentale, pe submarine lansatoare de rachete balistice şi bombardiere strategice).
Cum am mai amintit deja, vulnerabilitatea diplomatică a Federaţiei Ruse poate fi citită prin grila propunerilor înaintate NATO şi anume “dezvoltarea unui scut antirachetă comun”, NATO-Rusia, ceea ce ar presupune un sistem sectorial de apărare prin transferare de responsabilităţi de apărare colectivă a membrilor Alianţei către un stat din afară – ceea ce este inacceptabil pentru NATO, însă avantajos pentru Rusia. Mai ales că prin această propunere Moscova doreşte cu orice preţ să aibă acces la aranjamentele de comandă şi control ale viitorului scut anti-balistic. În termeni comuni acest gest s-ar traduce: „accesul prin uşa din spate a Rusiei la infrastructura NATO” fară să investească în noi capabilităţi şi să le realizeze tehnic. Cine neagă faptul că Rusia are o tehnologie încă nemodernizată, în ciuda petrodolarilor scurşi prin conducta rusească, poate merge oricând să se convingă la antrenamentele militare ruseşti desfăşurate ostentativ de-a lungul graniţelor, eventual dacă va fi printre „fericiţi” şi nu va exploda la bordul unui submarin rusesc în timp ce este lansată racheta Bulava.
Sursa: Romanialibera.ro
