Şi totuşi, o şansă pentru ideea defunctului Nabucco?
Categoric, noul preşedinte de la Teheran este profund interesat să readucă Iranul pe scena politică a lumii. Nu ştim astăzi cât de reale, de concrete şi de consistente sunt concesiile pe care este dispus să le facă Hassan Rouhani pentru a i se permite cel puţin revenirea în cercurile diplomaţiei internaţionale, dar dorinţa şi interesul său politic există.
Premisele schimbării jocului în regiune ar putea fi, deci, favorabile. Pe de altă parte, o anumită tradiţie persană a tacticii cuvintelor care nu se întâlnesc niciodată cu realităţile, o strategie înşelătoare a jocului, o diplomaţie fină a intenţiilor nemărturisite (vezi, de altfel, criticile lui Rouhani la adresa grobianismului atât de „neiranian” al lui Ahmadinejad), intenţii ascunse de regulă sub savoarea amabilităţii bine şlefuite şi a unei culturi milenare impresionante, fac din mutarea lui Rouhani o provocare pe cât de spectaculoasă, pe atât de serioasă pentru democraţiile liberale occidentale. Obişnuit (de un secol şi jumătate) cu formalismul politicii, cu normele şi principiile regimurilor clar reglementate, cu doctrina statului de drept, care pune în acord practica guvernării cu teoria şi legislaţia, spaţiul euro-atlantic gestionează astăzi cu destulă dificultate confuzia şi ambiguităţile Orientului, fiind de multe ori pus în faţa unor dileme insurmontabile (vezi, recent, lovitura de stat din Egipt sau războiul civil din Siria).
După izolarea internaţională cvasi-totală şi criza economică în care s-a prăbuşit Iranul, pe fondul sancţiunilor impuse în timpul celor două mandate dezastruoase ale lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), Teheranul a transmis recent câteva semnale simbolice dar importante, printre care dorinţa de a negocia din nou cu puterile occidentale pe tema programului său nuclear, respectiv recunoaşterea şi condamnarea Holocaustului. Unii spun că e mult (pentru un stat aflat totuşi, din 1979, sub un regim islamist anti-occidental) alţii că e prea puţin, pentru cineva care se vede acum nevoit să-şi reconstruiască prestigiul internaţional şi să-şi câştige o minimă credibilitate. Cheia lecturii mesajelor iraniene este esenţialmente diferită la Washington şi la Ierusalim, la Bruxelles şi la Riad.
Există, de asemenea, un interes cert al Statelor Unite pentru stabilizarea pe cale diplomatică a regiunii, pentru atragerea, responsabilizarea, credibilizarea treptată şi (re)includerea Iranului în ecuaţia complicată a Orientului Mijlociu. Preşedintele Americii l-a sunat pe preşedintele Iranului la New York, pentru a-i solicita o scurtă întrevedere, şi nu invers, în condiţiile în care circulau zvonurile unor posibile contacte la nivel înalt şi cu Parisul, şi cu Washingtonul.
Întâlnirea celor doi preşedinţi a fost o premieră politico-diplomatică absolut notabilă, după Revoluţia Islamică din 1979 care a dus la debarcarea Şahului Reza Pahlavi (pro-occidental) şi încetarea relaţiilor diplomatice bilaterale. Administraţia Obama, aflată în plin proces de dezangajare strategică din conflictele vechi sau noi ale Orientului Mijlociu şi de retragere din Afganistan, doreşte să evite paradigma războinică a deceniului trecut, atât de costisitoare şi de îndoielnică sub raportul rezultatelor, fiind încă sub efectul negativ, demobilizator şi oarecum timorant al campaniilor militare semi-eşuate din Afganistan şi Irak. Pe de altă parte, chiar demolarea de către americani, în 2003, a regimului lui Saddam Hussein, marele duşman al Iranului (pe care l-a şi învins în teribilul război din 1980-1988) a ajutat indirect Iranul să-şi simplifice oarecum situaţia de securitate în zonă şi, prin instalarea guvernului şiit al premierului al-Maliki la Bagdad, să nu mai simtă deloc ameninţarea fostului mare rival de la Vest. Principala adversitate în cadrul lumii islamice a devenit cea dintre Iran şi Arabia Saudită, cele două mari state care îşi dispută influenţa asupra regiunii şi asupra strategiilor care vizează arealul Golfului Persic.
Din perspectiva raporturilor de forţă între şiiţi şi suniţi, Statele Unite par acum să dorească mai degrabă realizarea unei balanţe a puterii, ajungând la concluzia că nu pot să lupte simultan şi cu insurgenţa sunită din ţările cu populaţie majoritar musulmană şi cu miliţiile şiite finanţate de Iran (vezi efectele acţiunii Hezbollah în Liban sau Siria), iar apelul la vechiul, chiar dacă fragilul echilibru inter-confesional al Orientului Mijlociu este o soluţie mai bună şi mai ieftină decât războiul. Aşa cum remarcă recenta analiză Stratfor dedicată relaţiei americano-iraniene, „Statele Unite au interesul ca nici şiiţii, nici suniţii să nu învingă – cu alte cuvinte, doresc menţinerea status-quo-ului secular.” (1) Aceeaşi analiză Stratfor apreciază că Iranul nu a fost şi nu este interesat neapărat să aibă bombe nucleare (care l-ar fi expus inutil riscului unui atac american sau israelian de proporţii), cât „să dezvolte un program nuclear propriu credibil, care să-i confere putere de negociere şi să deturneze atenţia de la adevărata miză a expansiunii sferei sale de influenţă”.
Israelul şi Arabia Saudită, aliaţi tradiţionali ai Statelor Unite, se vor opune energic reabilitării regimului de la Teheran, atât la nivel guvernamental cât şi prin lobby-ul puternic pe care îl au în America. Ierusalimul o va face în mod explicit, Riadul probabil tacit, pe canale discrete. La câteva zile după istorica întâlnire la vârf americano-iraniană din marja Adunării Generale a ONU, premierul Benjamin Netanyahu l-a vizitat pe preşedintele Obama, exprimându-şi ferm dezacordul faţă de orice credit politic acordat Teheranului şi, în absenţa abandonării programului nuclear iranian, cerând chiar înăsprirea sancţiunilor pentru „sfidarea Occidentului” (2). Din perspectiva de securitate a Israelului, nici nu poate fi concepută pe termen scurt o altă politică externă decât cea exprimată de premierul israelian, ameninţările asupra statului şi cetăţenilor israelieni fiind în continuare foarte mari. Dar modul în care administraţia americană arată receptivitate la sensibilităţile, iritarea şi nervozitatea în creştere a Israelului, deşi principial nemodificat, este tot mai stins şi mai dezangajat.
Rusia lui Putin ar fi dorit mai degrabă prelungirea impasului actual în dosarul nuclear iranian şi amânarea oricărei rezoluţii, tocmai pentru a fragiliza şi mai mult unitatea, forţa şi capacitatea Occidentului de a reglementa crize internaţionale. Pe de altă parte, o retragere negociată de americani a sprijinului Iranului pentru gruparea Hezbollah şi pentru regimul alawiţilor de la Damasc ar putea precipita căderea lui Bashar al-Assad (vechiul aliat al Moscovei), deci ar însemna rezolvarea aproape simultană a două crize grave care macină Orientul Mijlociu de câţiva ani buni.
În fine, Uniunea Europeană zice la rândul ei ceva dar nu prea contează ce zice. Faptul că nimeni nu ia în considerare la modul serios poziţia Bruxelles-ului, ci eventual (şi doar într-o oarecare măsură) pe cele ale Londrei, Parisului sau Berlinului privite distinct, reflectă în continuare sindromul cronic, structural şi definitoriu al lipsei de instrumente politico-militare tari ale Uniunii Europene în ansamblu.
Chiar şi după Tratatul de la Lisabona (2009) şi înfiinţarea Serviciului European de Acţiune Externă (diplomaţia comunitară), Uniunea tot nu are o voce puternică şi temută pe scena internaţională. S-a văzut în Libia, s-a văzut în Egipt, s-a văzut în Siria, se va vedea în raport cu Iranul. Desigur, trei state europene importante fac parte din grupul 5+1 (membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate plus Germania) care va gestiona dosarul nuclear iranian, dar este previzibil ca poziţia decisivă să vină din partea Statelor Unite. Asta chiar dacă o ipotetică revenire a Iranului la masa negocierilor şi o reducere a sancţiunilor internaţionale împotriva Iranului ar putea deschide oportunitatea reluării temei, sau mai bine zis a ideii fondatoare a proiectului Nabucco.
Iranul poate fi, teoretic, o soluţie (tehnic fezabilă, se pare) pentru asigurarea alternativei la gazele din Rusia destinate coridorului sudic şi pentru diversificarea resurselor energetice ale Europei, dacă ar avea un regim politic credibil. Iranul are tot interesul să vândă uriaşa şi preţioasa sa resursă de hidrocarburi pe piaţa europeană. Are nevoie de bani. Un motiv în plus pentru care Rusia nu priveşte cu ochi buni posibilitatea (re)apropierii Iranului de democraţiile occidentale, după 34 de ani.
Autor: Valentin Naumescu
Sursa: contributors.ro
