Şase luni decisive pentru RM

Agenda dezbaterilor de la Chişinău este plină până la refuz şi asta va face din ultima jumătate a acestui an una dintre cele mai importante din istoria RM. Trei teme majore vor decide structura spectrului politic de la Chişinău după alegerile din noiembrie: relaţiile din AIE şi atitudinea faţă de PCRM, provocările ruso-transnistrene şi chestiunea identitară.

Un 7 aprilie care se poate împlini

Prima observaţie. Viitoarele alegeri pot împlini aspiraţiile de la 7 aprilie sau le pot anula iremediabil. Există o serie de restanţe morale pe care liderii politici ai Alianţei le mai au faţă de cei care au făcut posibilă venirea lor la putere prin presiunea morală pe care au exercitat-o la nivelul societăţii: identificarea vinovaţilor din 7 aprilie, condamnarea comunismului, demontarea verticalei puterii instaurate de „guvernarea Voronin” inclusiv în teritoriu etc. Multe dintre aceste teme au fost evitate invocându-se argumente de tip „criză constituţională” sau majoritatea precară din parlament. Dar asta nu înseamnă că ele nu mai sunt mize pe agenda viitoarei campanii care stă să vină.

A doua observaţie ţine de statutul lui Vladimir Voronin şi a partidului său. În condiţiile în care fostul preşedinte nu va mai putea candida pentru viitoarele alegeri – iar o posibilă candidatură ar fi pentru AIE cea mai puternică lovitură de imagine -, apar din ce în ce mai des îngrijorări faţă de viitorul PCRM. Unele dintre acestea sunt surprinzătoare, pentru că vin din zone la care nu te aşteptai să ofteze după acest partid. Cine (mai) are nevoie astăzi de Vladimir Voronin candidat la preşedinţie şi, mai ales, de un PCRM puternic? Căci este evident că indiferent cine va candida din partea comuniştilor – cu excepţia preşedintelui partidului – PCRM se va fisura iremediabil. Iar ieşirea lui din jocurile puterii va fi şi un semn că 7 aprilie devine concret şi palpabil, iar decomunizarea se petrece şi la nivel electoral. Şi totuşi, unii vor să evite asta. Oare de ce?

Mitul Rusiei atotputernice

Din moment ce 7 aprilie a fost posibil, iar politicienii de la Chişinău au trecut testul „votului de aur”, este cert că, în ciuda a ceea ce se vehiculează, ideea unei Rusii atotputernice şi care face toate jocurile la Chişinău este exagerată. Dar luată în serios riscă să fie o profeţie care se auto-îndeplineşte! Imediat după 7 aprilie, Moscova a avut un moment de derută ilustrat de tăcerile ei semnificative. Ulterior s-a repliat şi a început să fie din ce în ce în mai vocală şi mai activă pe teren. Proiectul Pasat, de pildă, este una dintre acţiunile de forţă. Dar tocmai acest proiect – diabolic, în sensul propriu, pentru că „diabolos” înseamnă şi „a despica”, „a separa”, „a învrăjbi” – arată clar că Moscova ştie că, în mod natural, pierde la Chişinău şi tocmai din acest motiv recurge la proiecte disperate precum acesta. Resuscitarea Transnistriei este un alt proiect din aceeaşi categorie.

Pregătiţi de (si)Nistru?

Provocările de astăzi, care aduc în minte episoadele reţinerii repetate ale unui ofiţer înalt al armatei RM cu vreo şase luni în urmă, sunt semnele evidente ale unor provocări care nu se vor opri aici. Tăcerea Chişinăului – care recomandă funcţionarilor săi să nu mai treacă în stânga Nistrului – este semnificativă şi sugerează că autorităţile ştiu mai multe decât spun. Este, totuşi, cam puţin după aproape 20 de ani în care Chişinăul s-a auto-iluzionat în toate formele şi a negociat în toate formatele posibile…

Dar ceea ce stârneşte cu adevărat uimirea sunt o serie de declaraţii, mai mult sau mai puţin oficiale, care încearcă să acrediteze că vinovatul pentru actualele blocaje în relaţia Chişinău-Tiraspol-Moscova ar fi, nici mai mult nici mai puţin, decât… preşedintele Ghimpu! Asemenea teze sunt uluitoare şi măsoară, din păcate, gradul de alienare la care s-a ajuns. După 2001, Chişinăul a cedat, practic, tot, devenind preşul Moscovei. Ce a primit RM? Nimic. Mai mult, când a dat semne de insurgenţă, i-au fost aplicate, fără nicio remuşcare, sancţiuni economice. Ulterior, Chişinăul iarăşi s-a transformat în preş, dar de data asta Moscova avea şi mai multe argumente de negociere: „tot la mâna noastră ai ajuns, Vladimir Nikolaevici…”. În aceste condiţii, să încerci să faci din Mihai Ghimpu un Lebed al timpului nostru, un personaj care blochează aşa-zise soluţii, care menţine trupele ruseşti în stânga Nistrului, care poate bloca negocierile ruso-germane (!!!) pe chestiunea transnistreană frizează absurdul. În locul unei priviri oneste în oglinda istoriei recente, unii de la Chişinău – dar nu numai – încearcă, jenant, să îşi scuze propriile neputinţe şi să îl găsească ţap ispăşitor tocmai pe omul care a încercat să îi dea RM un strop de demnitate. Inclusiv în relaţia cu Federaţia Rusă.

Cum se gândea Ştefan cel Mare la RASSM şi RSSM

Problema identitară nu moare şi nici nu se predă în aceste şase luni. Mai ales că există de fiecare dată o sumedenie de personaje care o aşază pe agendă în cele mai bizare şi hazlii modalităţi. „Responsabilul” cu gestionarea chestiunii a devenit, în ultima vreme, Partidul Comuniştilor. Nu mai reluăm aici argumentele deja prezentate în această pagină despre schimbarea subtilă – şi nu prea – de discurs a PCRM, unde „clasa proletară” este înlocuită cu „naţiunea moldovenească”, iar „comunismul” cu „statalismul”. Suficient e să reamintim că PCRM a decis să revină în Parlament pentru „a apăra statalitatea”, că unul dintre lideri îşi rosteşte mai nou discursurile flancat nu de „secera şi ciocanul”, ci de însemnele voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt sau că Vladimir Voronin şi anturajul său se încrâncenează înduioşător să (se) convingă că Suceava, Roman, Cetatea Neamţ, Târgu Frumos, Războieni, Chilia lui Daniil Sihastru, Putna, Voroneţ sau Dobrovăţ se află pe teritoriul RM sau că Ştefan cel Mare şi Sfânt – „cel mai mare român al tuturor timpurilor” – ar fi apărat voievodatul Moldovei gândind duios la… RASSM sau RSSM.

„RM este condusă de doi români!”

Aceasta este partea hazlie a „complexului moldovenist”. Dar există şi una întunecată. Adică atunci când, pe ecranele televizoarelor, apar lideri tineri (adică „reformaţi”?) ai PCRM şi care se indignează la culme pentru că: „RM este condusă de doi români!”. Două observaţii aici. Prima ţine de maniera în care respectivul lider a rostit această aserţiune. Denumirea de „român” devine în accepţiunea PCRM o boală, un viciu incurabil şi nociv, un defect genetic ai cărui purtători trebuie excluşi din viaţa publică. A fi condus de „români” i se pare insului respectiv ca fiind ofensa cea mai teribilă şi păcatul de moarte al actualei guvernări. Iar poporul trebuie să ştie şi să se indigneze! Să ajungi că identifici ca elementul maximal al crizei faptul că „RM este condusă de doi români” ilustrează perfect nivelul la care patologia moldovenistă a ajuns astăzi. A doua observaţie ţine de salubritatea discursului public. Dacă pentru respectivul lider şi partidul său, „român” înseamnă, etnic vorbind, altceva decât „moldovean”, cu ce drept, totuşi, faci din asta un argument de natură etnică (rasială)? Vi-l imaginaţi, de pildă, pe un lider republican izbucnind într-o dezbatere televizată: „America este condusă de un negru”? Sau pe liderii europeni vituperând la adresa evreilor, romilor sau altor etnii care au ajuns, într-o formă sau alta, la conducerea unor state sau instituţii? Mai mult decât atât, nimeni nu s-a sesizat, nici invitaţii respectivei emisiuni, nici moderatorul, nici vigilentele ONG-uri. Utilizată în asemenea mod, chestiunea identitară riscă să derapeze periculos în RM. Şi asta nu e bine, căci importanţa ei pentru viitoarea arhitectură politică a republicii este mai mare decât oricând. Tocmai „chestiunea identitară” va deveni o cheie decisivă pentru înţelegerea comportamentelor politice ale actorilor interni, dar şi externi, în RM.