În pofida osanalelor ridicate „liberării” din robia păgână, țăranii de pe pământul anexat au înțeles că în viața lor se întâmpla ceva groaznic. Toți „liberatorii” de până atunci năvăleau, ucideau, hăcuiau, dar, în cele din urmă, lăsau țara stricată și dispăreau, duși de vânt, însă frații pravoslavnici au intrat în țară și nu aveau de gând să plece. Băștinașii Basarabiei simțeau că de această dată erau puse la bătaie legile pământului, limba și chiar ființa lor de neam. Bejenia moldovenilor „liberați” spre Moldova de la apus de Prut căpătase proporții atât de mari, încât mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, la solicitarea guvernului de la Petersburg, a trimis o circulară membrilor clerului, prin care ruga să fie liniștită populația, dând asigurări că puterea imperială va lăsa neatinse legile locului, drepturile, obiceiurile și limba băștinașilor.
Din nefericire, peste puțini ani de la ocupația din 1812, temerile moldovenilor înstrăinați s-au adeverit. În scopul deznaționalizării Basarabiei, a fost pusă la cale popularea masivă a ținutului cu coloniști de alte etnii, iar băștinașii erau îndemnați să plece în regiuni îndepărtate ale necuprinsului imperiu. Guvernanții țariști s-au alarmat în mod deosebit după Unirea Principatelor Române într-un singur stat. Pentru a stinge conștiința apartenenței lor de neam, sfetnicii imperiali au pus la cale interzicerea folosirii limbii române în școală, judecătorie și biserică.
Revoluția rusă și prăbușirea puterii țarilor a arătat că nimic nu este veșnic pe pământ. Unirea Basarabiei cu România în 1918 și regăsirea fraților după ani lungi de înstrăinare părea că, în sfârșit, soarta s-a întors cu fața și înspre moldoveni și viața lor își va urma cursul său firesc. Dar norocul lor s-a dovedit a fi chior și de astă dată. În iunie 1940, peste apele bătrânului Nistru a trecut val-vârtej „liberarea” sovietică, cățărată pe tancurile comuniste. Și atunci, un nou val de bejenari s-a pus în mișcare spre Apus, iar după doi ani de la foametea organizată din 1946-1947, stăpânirea comunistă a pus la cale deportarea în Siberia a zeci de mii de familii de țărani, mulți dintre care își vor găsi odihna de veci în ghețăriile siberiene.
În anii 50-60 ai secolului trecut, deportările moldovenilor de pe pământurile părinților și străbunilor lor au căpătat forme mai „civilizate”. Mii și mii de tineri erau recrutați la prestări de muncă pe șantierele construcției socialiste de tip sovietic. Generația în vârstă își amintește de chemările la Donbas la scos cărbuni, mobilizarea mecanizatorilor la desțelenirea stepei kazahe, ademenirea tineretului la construcția magistralei de cale ferată Baikal-Amur și multor altor șantiere comsomoliste de șoc.
Dar cu toată politica țaristă și comunistă de dezmembrare a pământurilor ocupate în 1940 și de deznaționalizare a populației băștinașe, moldovenii demonstrau o nestrămutată voință de supraviețuire. Ba mai mult, prin 1968-1970, la Chișinău și Tiraspol au avut loc manifestații de protest ale tineretului studios și muncitor, calificate de autorități drept naționaliste și antisovietice. Factorii de decizie de la Comitetul Central al PCM și Comitetul securității de stat Moldovei Sovietice raportau îngrijorați Kremlinului roșu și Clădirii sumbre din Piața Liubeanka, că orașul Chișinăul se umple din nou de cușme țurcănești. Și atunci a fost pus în aplicare un plan nemaivăzut de rafinat și diabolic de perfid, aprobat prin 1972 de către CC al PCUS. Sub pretextul că Chișinăul nu corespunde statutului de capitală a unei republici unionale, s-a început dezvoltarea forțată a orașului cu ajutorul specialiștilor invitați din Rusia și alte republici sovietice. Dar, de fapt, în anii ce-au urmat, nu numai capitala, dar și toate orașele și orășelele Moldovei au fost invadate de sute de mii de specialiști invitați, care, potrivit planului de partid, erau asigurați gratis cu apartamente în termen restrâns de la sosirea în gara feroviară Chișinău […].
La vârsta de 17 ani, mi-am început activitatea de muncă într-o organizație de construcții a trustului „Promstroi” din Chișinău. Brigada din care făceam parte era completată cu cinci ruși și patru moldoveni. Toți rușii erau specialiști invitați, sosiți de curând din îndepărtata Rusie.
Brigadierul Vitioc (Victor) era un siberian get-beget, înalt, uscățiv și vânjos, cu cinci ani de pușcărie în cârcă, fără studii de specialitate, dar priceput în desenele de construcție, ager la minte și un bun cunoscător al bogatului folclor rusesc cu conținut erotic. Era un om de cuvânt și ținea mult la brigada sa, iar odată chiar l-a amenințat cu toporișca de lemnărie pe un inginer, care uitase să-și onoreze promisiunea făcută de a le plăti muncitorilor brigăzii câte 8 ruble pentru lucrul efectuat într-o zi de duminică. Un alt invitat avea documente de zidar cu gradul trei de calificare, dar se pricepea în construcție ca porcul în bibliotecă. Pe deasupra, „specialistul” avea corpul cam pâclișit și inteligența sau ștearsă, sau incipientă. Cu toate acestea, omuleanul fusese poftit să dea o mână de ajutor frățesc „întunecatului târg Chișinău”, deoarece autoritățile sovietice erau „neștiutoare” că în satele moldovenești pietrari pricepuți și harnici se întâlneau cu duiumul […] .
Cei patru constructori băștinași erau tineri sănătoși și zdraveni de la țară, necăsătoriți și găzduiți la cămin cu viză de reședință temporară. Căci, potrivit normelor în vigoare la acea vreme, constructorii moldoveni căpătau dreptul de a se înscrie în rând la primirea apartamentului doar din momentul prezentării certificatului despre înregistrarea căsătoriei, după care aveau de așteptat în rând ani nenumărați […].
Acesta este crudul adevăr despre istoria noastră nu prea îndepărtată, fără cunoașterea căruia nu pot fi clarificate cauzele reale ale plecării masive a moldovenilor peste hotare la începutul secolului nostru. Visul băștinașilor de a avea un apartament propriu, grija firească ca măcar urmașii lor să nu se nască, să trăiască și să moară în cămin – iată cauza principală a bejeniei actuale a populației din țara situată pe un pământ de hotar, țară aflată ”în calea răotăților”. Pe lângă problema apartamentului, ar mai fi de adăugat sărăcia și lipsa mijloacelor bănești pentru achitarea taxei pentru studiile copiilor, procurarea medicamentelor pentru părinți și a hranei de toate zilele pentru familie.
Mihai Druță
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
