În prima parte a scrisorii, Maria Nichifor își descria detaliat biografia: „… M-am născut în anul 1887, în orașul Kameneț-Podolsk, sunt de naționalitate poloneză. Studiile primare și medii le-am făcut la Chișinău, unde am absolvit cursurile de trei ani de felcer, apoi am învățat la Universitatea din Odesa și am obținut calificarea de asistentă medicală. M-am căsătorit cu un român, care deținea o funcție administrativă la Inspectoratul sanatorial din Chișinău. În 1936 a decedat. Din anul 1912, locuiesc în orașul Călărași, unde, în toată această perioadă, am activat fără întrerupere la Spitalul Raional. În cazul nașterilor complicate sau când aveam chemări, după necesitate, mă deplasam prin satele raionului. Lucram și la farmacia spitalului, în calitate de farmacist. (…) În anii războiului pentru apărarea patriei, am continuat să lucrez la Călărași, consultând gratuit bolnavii la domiciliu și acordând ajutor medical populației”.

A tăiat capra pentru a face săpun

Din primele zile ale celei de a doua ocupații sovietice a Basarabiei, Maria Nichifor a continuat să muncească, angajându-se la salvarea ostașilor sovietici răniți și la combaterea epidemiei de tifos. Despre activitatea de la acea oră a instituției medicale din Călărași, autoarea relata următoarele: „Concomitent, spitalul primea bolnavi în regim de laborator și staționar și, la insistența comunității, din proprie inițiativă, am făcut tot ce e posibil pentru a asigura spitalului condiții normale de lucru. Ambulatoriul și spitalul au fost transferate în clădirea consiliului orășenesc, unde eu am început să muncesc la începutul anului 1945. În timpul epidemiei de tifos exantematic, lucram și în laborator, și am fost delegată în satul Novaci, unde am deschis o baracă, o cameră de dezinfectare și baie. În schimbul săpunului obținut clandestin – chiar am tăiat capra din gospodăria mea pentru aceasta -, făceam rost de gaz lampant și ser. Deja în primăvara anului 1946, am lichidat focarul de epidemie fără a avea vreun deces, datorită îngrijirii permanente a bolnavilor. Când m-am întors, am fost transferată la dispensarul venerologic, unde am lucrat până în septembrie 1947, după care, invalidă fiind, m-am eliberat din proprie inițiativă”.

„Lor li se permite totul, deoarece sunt conducători”

Ajunsă la vârsta pensionării, Maria Nichifor se credea nedreptățită de autoritățile sovietice, ceea ce o și motiva să se adreseze lui Stalin. „Câtă jale și lacrimi am vărsat în această perioadă, câte speranțe pentru viitor am avut! Puterea locală nu a apreciat munca mea, a ignorat vârsta mea înaintată și mi-a provocat multe răni adânci, care nu se lecuiesc… Eu am avut o gospodărie bună, dar pentru că nu mai pot aduce folos statului, pentru că sunt bătrână și nu mai sunt în stare să prelucrez pământurile, am decis să dau sovhozului via și terenul arabil. Dar via nu a mai ajuns în sovhoz. O parte și-a atribuit-o președintele sovietului sătesc, iar cealaltă parte – lucrătorii de la raion. Eu nu eram o gospodină rea și, spre marele meu regret, am fost uimită, în primul rând, că via nu a trecut în proprietatea statului, în al doilea rând a fost foarte dureros să văd că frumoasa mea vie a ajuns în așa stare, la fel ca și cea pe care o deține președintele sovietului orășenesc și șeful finanțelor din raion. Ei și-au atribuit cele mai bune vii, dar le-au nenorocit, deoarece erau prelucrate gratuit de către subalternii lor. Este o adevărată exploatare a muncii străine și gratuite! Lor li se permite totul, deoarece sunt conducători și tot timpul vor avea dreptate. Iată ce atitudine au avut față de mine. Ei mi-au distrus frumoasa vie, semănând-o cu grâu și porumb. Au tăiat copacii fructiferi, din nuci şi și-au făcut mobilă. Și nu este un caz singular. Oamenii au crescut vii și livezi timp de zeci de ani, iar ei le-au distrus într-un an”, scria femeia.

O plângere a făcut-o „chiabură”

Neputând suporta situația în care s-a pomenit, Maria Nichifor a scris o plângere, prin care solicita autorităților orășenești să-i fie restituită via. Din această cauză, s-a trezit „chiabură”. „Plângerea mea a fost un motiv de luptă deschisă cu puterea locală, dar de atunci am fost zilnic insultată. Mai întâi m-au înscris în listele chiaburilor, m-au taxat cu un impozit imposibil de achitat – 9423 de ruble. La calcularea impozitului, au luat în considerare și veniturile de la pământurile și via pe care le-am dat. Ca răspuns, am expediat o altă plângere procurorului. Speram că va clarifica situația, dar el a direcționat-o tot la comitetul orășenesc, care m-au inclus deja în categoria exploatatorilor. Chipurile, aș trăi din muncă străină. Evident că a fost doar un motiv, pentru că eu n-am exploatat pe nimeni”, menționa autoarea.

În continuare, ea ținea să-l anunțe pe Stalin despre situația sa familiară: „În acea perioadă, unicul meu fecior, care lucra contabil la Banca de Stat, a fost trimis în Donbas, în mină. Împlinise 21 de ani și a fost chemat să-și facă serviciul militar. La așa o vârstă înaintată, după 42 de ani de muncă, am rămas singură”.

Al doilea impozit era de 7885 de ruble

O parte din scrisoarea Mariei Nichifor se referă la abuzurile puterii locale în momentul inventarierii și confiscării bunurilor sale, comise sub pretextul că femeia nu avea cu ce să-și achite impozitele. „Am realizat că impozitul fixat va trebui să-l achit, de aceea am vândut două vaci: una era a mea, cealaltă – a nepoatei. Restul sumei am adunat-o cu ajutorul țăranilor, care au contribuit din recunoștință pentru grija pe care le-am purtat-o. Fiecare mi-a dat câte puțin și, în așa mod, m-am achitat cu dânșii definitiv. Peste o perioadă de timp, m-am impozitat iarăși, deja cu 7885 de ruble. Nu mai aveam unde mă plânge, deoarece, oriunde scriam, toți redirecționau scrisorile la comitetul executiv orășenesc. Fiind deznădăjduită, am fost nevoită să mă conformez cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Bani nu aveam și, ca să mă răsplătesc cu ei, am fost nevoită să pun sub sechestru lucrurile mele. Dar și aici ei au încălcat limitele legii” , se plângea fosta asistentă medicală.

Jefuită de tot ce avea, printr-o decizie judiciară

Autoarea enumeră lucrurile care i-au fost confiscate în schimbul celui de-al doilea impozit și prețurile derizorii la care acestea au fost evaluate. „În ciuda faptului că mi-au evaluat lucrurile la cele mai mici prețuri, au luat de la mine mai multe bunuri decât ar fi trebuit. Cei de la asigurarea de stat mi-au estimat casa la 22 830 de ruble, iar cei care au sechestrat-o au apreciat-o la doar 7120 de ruble, deși cu ceva timp în urmă mi-am asigurat casa pe un an, reieșind din prețul inițial. Vreau să enumer mai jos ce au luat ei și la ce prețuri:

Garderobă – 50 ruble

Teasc pentru poamă – 100 ruble

Lucrurile m-au fost confiscate printr-o decizie a judecății, dar le-au luat de două ori. Prima dată la 28 iunie 1948, iar a doua oară – la 7 iulie 1948. Aceste lucruri au fost înregistrate în două acte și valorau 8420 de ruble, adică cu 535 de ruble mai mult decât eram eu datoare. Mai mult, am fost impusă să achit cash 535 de ruble. Cum aveau ei dreptul să confiște lucruri mai scumpe decât valoarea impozitului? Mi-au confiscat până și ultimele lucruri la prețuri simbolice, iar pe mine m-au alungat în șură. Iată așa au procedat cu mine, ca și cu un element nepotrivit al puterii sovietice. Mi-au luat până și lucrurile de primă necesitate. Îndeosebi îmi este obijduitor că ei nu au vândut bunurile confiscate, așa cum ar fi trebuit, dar le-au împărțit între dânșii. Consider că este o căpătuială ușoară. Revoltată și insultată, am vrut să știu în baza la ce legi ei procedează așa. Și mi s-a răspuns că în baza legilor sovietice…” , preciza autoarea scrisorii.

…lipsită chiar și de pensie

În finalul scrisorii, Maria Nichifor parcă se resemnează cu starea în care se află. Scrie că s-a acomodat în șură și nu mai are pretenții să i se întoarcă casa. Pur și simplu ea cere ca cei vinovați să fie pedepsiți și îl roagă pe Stalin să i se plătească pensia pe care a primit-o până în anul 1948.

„Oare e scumpă bogăția? Este scumpă demnitatea pe care eu nu am văzut-o, nemeritând nicio atenție din partea autorităților locale. Deși sunt insultată și umilită, aș vrea să știu dacă legile sovietice tolerează astfel de fapte. Eu foarte mult mi-ași dori ca aceste lucruri să fie verificate, iar vinovații să fie pedepsiți. Nu cer ca să-mi fie întoarsă casă și lucrurile confiscate. Acum sunt mulțumită. Mi-am reparat bucătăria și m-am mutat din șură.. (…) Trăiesc din ajutoarele țăranilor, căci deja îmi vine greu să lucrez, iar începând cu ianuarie 1948, au încetat să-mi mai plătească pensie. Aceasta m-a și determinat să Vă scriu și să Vă rog să mă ajutați, să interveniți ca să-mi plătească pensia din momentul încetării achitării. În caz contrar, până când mai pot sta la întreținerea țăranilor?”, îl întreba Maria Nichifor pe dictator, sperând la un răspuns.